Dragostea a ajuns orice ne dorim noi să fie dragostea. Nu e o lozincă, ci un postulat în devenire pentru generații. Dragostea a ajuns orice, devenind un bun camuflaj al propriilor noastre neputințe sau nemernicii. Dragostea a ajuns astăzi pretextul pentru a fi mai egoiști sub umbrela confortabilă a unei empatii de paradă din partea celorlalți când culegem mila de a fi răniți sau părăsiți într-o relație, chiar dacă opresorul se confundă cu propria persoană de multe ori.
Dragostea a ajuns ce vrem noi să fie, acoperindu-ne cu un veșmânt ocrotitor, mai mult față de sine decât față de ceilalți. Cine să recunoască că nu iubește, ci doar aspiră să intre în posesia emoțională și spirituală a unei persoane ce ar trebui să-i fie partener și nu un trofeu social sau economic? Nu mai zic sexual…
Foto din arhiva personală
Sunt sute de articole glossy, țipătoare din dragoste, obsesii sau sacrificiii cu confeti sufletești ce de fapt ascund absența dragostei. Într-adevăr, mă încred în Erich Fromm care ne spune că omul depune un efort considerabil să nu iubească decât să iubească cu adevărat. În cartea sa, ”Arta de a iubi”, găsim un tratat pe care se poate mărturisi o lume întreagă încremenită în proiectul umen al dragostei, austeră și singură în intimitatea spirituală, deschisă la tot felul de compromisuri sau relații surogat ce ascund frica de singurătate, de care nici Creatorul însuși nu a putut fugi. De ce ar fugi omul unde Creatorul nu a reușit? În final, El a creat, a ales să creeze, nu să distrugă.
Omul a ales ca dragostea să devină o entitate bicisnică prin care să-și impună propria voința distructivă, atât pentru el cât și pentru partenerul intrat proapăt sub tutelă sau ca o mașină scumpă luată în leasing.
Instinctul sincerității rămâne singura dovadă că universul vrea să ne șoptească adevărul chiar dacă urechea noastră internă este dependentă de alte cântecele, ce nu sunt rodul sau izvorul vreunei simfonii celeste. Nici măcar rezultatul Simfoniei lunii!
Dacă facem din dragoste orice, ajungem nimic. Atât am dorit să spun în acest necrolog, nenecesar zonei de confort a multor opresori înamorați mișelește și sufocant pentru spiritele superficiale și voit mediocre, ce speră și își propun să trișeze trăirea. Pentru ei există acest necrolog al nimicului propriu în devenire.
Când singurătatea de care fug îi va ajunge din urmă îmi doresc ca acest articol să le mângăie trăirea devenirii lor, sau mai degrabă a neatizării lor.
Poate atunci în final vor recunoaște că nimic din jurul lor nu putea fi rodul egoismul, narcisimului. Iar dacă e ceva, e nimic.
Citiți și Geografia are treabă cu geometria doar când apare dragostea…
