Dragă Aurelia,
Știu că ieri a fost „ Ziua Internațională a Asistentelor Medicale”, deci și ziua ta. Nu am fost în stare să scriu ceva frumos din cauză că nu am reușit nici până în ziua de astăzi să scap de amărăciunea aceea din amintirile mele de tânără doctorită începătoare, pe culoarele unui spital de renume din capitala României.
Nu știu dacă mai trăiești, și dacă da, ce-oi mai fi făcând și ce vârstă ai. Imaginea ta din mintea mea nu are vârstă și va trăi cu mine până la sfârșit. Ai fost asistenta cu care am lucrat pe parcursul secundariatului și mai apoi ca medic specialist până când m-am hotărât să plec din România pentru totdeauna, și deci să nu te mai văd vreodată, pe tine și pe mulți alții care îmbătrâneau în acel spital, păstrând vechi metehne și obiceiuri turcești de transformat medicina într-o tarabă de doi bani.
din arhiva personală
Erai veche în departamentul de Supurații Auriculare, și toți, de la vlădică până la opincă, îți știam de frică. Mai întîi băgaseși groaza în mine fiindcă ți se părea că așa nouă și tinerică atingeam instrumentele sterile, plus că țineam la dârvală și țipai ca din gură de șarpe „ați atins masa sterilă”, de parcă aveai un coșmar cu ochii deschiși, ori asta nu putea să nu disciplineze pe orișicine, să-ti aducă respect și să te facă temută chiar și de „șefu”… „șefuțu”, cum i te gudurai tu.
Părul tău roșu-nchis ca sângele ăla închegat de sub pansamentele bolnavilor operați, pe care tu trebuia să le schimbi zilnic și nu o făceai decât contra cost, vocea ta groasă de femeie menopauzată, cu formulele ei ironice de politețe exagerată care începeau cu „vă rog frumos și respectuos, tovarășa doctor”… nu le-au putut șterge din mintea mea nici alte douăzeci de infirmiere elvețiene și americane cu care voi mai fi lucrat în viața mea.
De cum apăream dimineața pe etaj, după raportul de gardă, ca să-mi vizitez pacienții operați în zilele dinainte, să-i examinez, iar tu să mă ajuți cu instrumentele și pansatul, începeai să caști de somn.
Erai incredibil de adormită, și mă simțeam flatată (după răcnetele de mai înainte vreme) de amicalitatea neașteptată cu care îmi confesai tocmai mie, o netoată care atinge sterilul, că nu știi ce-o să te faci o zi întreagă dacă dimineața începea cu așa o oboseală. Urma să plec rapid la sala de operații unde nu puteam să-mi pierd rândul, timp în care tu trebuia să continui pansatul steril al pacienților, muncă fără de care operațiile puteau fi compromise. Viața oamenilor, sănătatea lor, reputația mea și toată munca s-ar fi dus pe apa sâmbetei dacă tu, Aurelia nu-ți făceai treaba ca lumea.
„Ia vedeți, n-aveți cumva prin vestiar , rămas de ieri după operații, vreun pachet de cafea boabe, de-aia cum mi-a dat doctorul Mocanu săptămâna trecută?… că o cafea tare m-ar pune imediat pe picioare…”
Eu nu beam cafea, niciodată n-am băut, și-apoi cafeaua nu intra în protocolul meu operator, după cum nici țigările Kent sau alte delicatese care nu se găseau la noi în magazine în acele vremuri. Mă luptam să operez cât mai mult, pentru că asta îmi dorisem de la viața mea profesională, iar respectul pe care pacienții rezolvați și familiile lor mi-l arătau, mă făceau să mă simt în culmea fericirii, îmi dădeau o anumită forță interioară de care depindea stima de mine însămi.
„Parc-ai fi o muscă beată”, îmi zicea câte unul mai bătrân, fiindcă nu prea înțelegeau ei cum poate fi cineva atât de fericit, câștigând atât de puțin, adică doar un salariu. Ori eu mă credeam un demiurg, după o intervenție extrem de banală, cum era o operație de reparare a deviației de sept. Uneori pacientul aflat chiar pe masa operatorie îmi spunea că pentru prima dată respiră pe nas, pe ambele nări și că asta este o minune. Păi de-aia eram eu fericită ca o muscă beată, Aureliaaa! Fericirea mea nu a venit niciodată de la pachetul acela de cafea ori de Kent pe care după un timp trebuia să nu-l mai refuz după ce omul pleca acasă mulțumit, din cauza ta, „de dragul tău”, pentru ca tu să ai ceea ce-ți trebuia dimineața, stacana aia blestemată de cafea fără de care tu nu puteai pansa bolnavii operați de mine, ci numai pe aceia operați de Mocanu.
După ceva timp, lucrurile ajunseseră să meargă ca pe roate și cu mine, cafeaua mare și aburindă nu-ți mai lipsea nici din partea mea diminețile, iar când eu, pe la vreo 1 după amiaza, reveneam de la Sală sus pe etaj, tu și începeai: „Ia priviți, tovarășa doctor, cum îmi mai sare piciorul, cînd îl pun peste celălalt picior. Asta-i mi se trage de la prea multă cafea, dragă. Vă rog frumos și respectuos, prescrie-ți-mi pe numele lui domnu’ Mihăilescu de la 503 niște Valiu’, că altfel îmi sar instrumentele din mână, scap siringile astea, și ce ne mai facem mâine fără antibioticele la bolnavi?”. Ziua se încheia cu cafeaua de „la revedere”…ca „să putem și noi să fim în stare să ajungem acasă, să mai fim bune de ceva după atâta șmotru la serviciu, că doctorii ăștia ne-au înnebunit toată ziua când încoace, când încolo”.
„Hai lăsați-o dracu’ de treabă tovarășa doctor, iar v-a căutat nevasta lui ăla șchiop cu un cartuș de țigări și o sticlă de tărie, și iar n-ați vrut să primiți, da’ cum se poate una ca asta, se simte femeia prost că nu vreți să fiți în rând cu toată lumea, cum să vă tot explic?”
Și uite-așa, toată ziulica o țineai când excitată și prea bine dispusă de la doza pantagruelică de cafea, când terminată de oboseală și amețită de la pilulele de Valium pe care le luai din medicația bolnavilor.
Cam asta, dragă Aurelia, nu mă lasă pe mine să sărbatoresc cum se cuvine ziua asta a Asistentelor Medicale, care este și ziua ta, să te uit și apoi să iubesc toate asistentele medicale din întreaga planetă. Repulsia mea pentru cafea mă scoate și acum din rândul lumii în care încercai tu să mă integrezi. Se spune că e una din plăcerile vieții, iar eu am pierdut-o, fiindcă te-am cunoscut.
Nu găsesc la ea decât gustul amar, ca cel al amintirii care ai rămas. O amintire care mă bântuie uneori.
Citiți și Litoralul românesc și străinii lui…
