Scrisul e locul în care existența capătă sensul tainic și adevărat pe care în viața reală nu îl putem percepe, din cauza distanței față de noi înșine și de convențiile relațiilor în care ne aflăm. Dincolo de contrastele realității obiective din care facem parte, literatura ne aduce într-un loc în care toate asperitățile se netezesc, forțate de sinceritatea și intensitatea trăirii, pe care numai anumite cuvinte o suportă. De ce citim? Pentru că ne e dor. De ce scriem? Pentru că ne pasă.
Îmi pasă (Adrian Păunescu)
Mi-e dor de tine
Şi nu-mi ajung celelalte
Uite ca un surogat
Pentru puritate
Nu s-a găsit.
Mi-e dor de tine
Mi-e tine de tine
Mi-e înlăuntrul meu de tine
Mi-e nu ştiu cum,
Mi-e nu ştiu ce,
Mi-e dor de tine ca de acasă.
Îmi pasă!
Cred că fiecare din noi tânjim, în forul interior, poate nemărturisit, după câteva momente în care să ne retragem în sine, acolo unde legile nescrise reconfigurează întreaga hartă sufletească, și, totodată, să putem avea confortul de a realiza că nu suntem singurii care trăim viața cu o dramatică intensitate, aceeași în clipele de extaz sau de agonie. Caracterul universal al emoțiilor noastre nu poate fi cunoscut decât prin contactul viu cu celălalt, prin intermediul unor mediatori care fac posibilă trezirea afectivă și vibrația la unison, iar unul dintre aceștia este Poezia. Născută din starea de grație, ea sublimează prin limbaj inefabilul, reverberează în conștiința lectorului, de unde se întoarce către autor sub forma gândului îmbibat cu emoție, ca o monedă de schimb pentru un fel de sacrificiu ritualic.
Mi-e dor de tine ca de-o poezie (Leonida Lari)
Mi-e dor de tine ca de-o poezie
Nescrisa încă, fără vers și nume,
Dar dacă vrei să ningă, n-o voi scrie,
Căci voi chema zăpada peste lume.
Mi-e dor de tine ca de o cântare,
Neauzită încă niciodată,
Dar dacă vrei sa plouă, ai răbdare,
Eu voi chema și ploaia așteptată.
Ci va veni o clipă, da, o clipă,
Când tot ce sunt va semăna cu-o strună,
De care s-a atinge cu-o aripă
Un cântăreț ciudat, orbit de lună.
În acest pact între cele două instanțe, schimbul e reciproc avantajos, pentru că demonstrează puterea de neîntrecut a spiritului care poate schimba lumea sau, de ce nu, poate instaura o alta mai luminoasă. Versul nu e aspru, el nu blestemă, nu rănește, ci descântă și vindecă. E parte dintr-un om care se oferă celorlalți fără inhibiții, iar gestul lui de iubire necondiționată îi dă dreptul de a trăi printre oamenii care știu să prețuiască această dăruire, înțelegând că acolo unde două conștiințe se ating, sau două suflete, se produce revelația unor adevăruri absolute.
Mi-e dor de tine! (Marius Tucă)
Mi-e dor de tine!
Dintr-o întâmplare
Dintr-o amintire
Care parcă a fost
Parcă n-a fost
Mi-e dor de tine!
Ca unui prost
Cu rost, fără rost
Ca de o cunoscută
De o necunoscută
Mi-e dor de tine!
Ca de un timp
Întors în timp
Ca de o iubire abstractă
Ca de o mantră
Mi-e dor de tine!
Ca de copilărie
Ca de prima poezie
Ca de o Ană
Ca de o mamă
Mi-e dor de tine!
Ca de cel ce sunt
Ca de o rană-n gând
Ca de o iubire pierdută
Ca de o iubire neștiută
Mi-e dor de tine!
Ca de un poem nescris
Ca de un vis
Ca prafului de stele
Ca de dragostea vieții mele
Mi-e dor de tine!
Ceea ce căutăm o viață întreagă, petrecută într-o lume a falselor valori și simțiri, putem regăsi în câteva cuvinte care au cristalizat aceeași stare. Toate incertitudinile, confuziile, angoasele și întrebările rămase până atunci fără vreun răspuns se limpezesc în gândurile poetului care le-a anticipat sau le-a trăit aievea și el, transformându-le într-o țesătură de semne recognoscibile nu doar grafic, cât, mai ales, ca semnificație ascunsă, profundă.
Fără tine (Ana Blandiana)
Fără tine mi-e frig
N-am înţeles niciodată
Cum simte aerul
Că ai plecat.
Universul se strânge
Ca o minge plesnită
Şi-şi lasă pe mine zdrenţele reci.
Câinele negru
Cu burta întinsă duios pe zăpadă
Se scoală şi se îndepărtează
Privindu-mă în ochi,
Refuzând să-şi spună numele.
Începe să fulguie.
Mă ustură pielea
Pe locul de unde te-ai rupt.
Şi mi-e frig,
Când simt cum cade moale,
Odată cu zăpada,
Această rugăciune către nimeni.
Mâna care scrie e mâna care vindecă și alungă tristețea, e mâna care inițiază în marile taine ale existenței umane, pe cât de frumoasă, pe atât de dificilă. E mâna care te înalță, mâna care hrănește (în toate sensurile) și aceea care te conduce prin labirint, când te-ai pierdut și ai ratat ieșirea.
E un fel de semn al naturii noastre divine, care ne apropie între noi, cei muritori. Poezia, da, ne ia câteodată cuvintele și le rostuiește după cum au venit sub mâna pricepută a celui menit să le aștearnă pe hârtie. Uite așa.
Citiți și Mircea Eliade, despre dragoste…
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
