Dizolvarea autorității

Doina Ruști, Mămica la două albăstrele, ediția a II, Litera 2024, serie de autor.

Zilele trecute mi-a parvenit ediția critică a romanului Mămica la două albăstrele, pe care l-am recitit, găsind lucruri noi.  Este cel de-al șaselea roman din seria de autor, într-o formă editorială elegantă, fiind prefațat de Andreea Banciu și însoțit de selecțiuni critice semnate de Marius Miheț, Dan Romașcanu, Florin Irimia, Marius Ghilezan, Tania Radu, Tudorel Urian, Andra Tischer și mulți alții, printre care și eu.

Romanul acesta, despre care am scris mai puțin, te duce într-o atmosferă familiară, cu personaje și evenimente pe care istoria le-a consemnat. Dar să nu vă așteptați la teorii și dialoguri moralizatoare, la dezlegarea unor conspirații, ci toată povestea, deși ancorată într-un prezent indubitabil, se derulează cinematografic, fiind concentrată pe un love story atât de potrivit cu mentalitățile unei lumi în derivă.

Mesajul crește progresiv, dintr-o poveste pe cât de banală pe atât de puternică.

Personajul principal este None, un cameraman din clasa de mijloc românească, la o primă vedere, o persoană mediocră, cu judecăți luate de-a gata și cu pretenții culturale. Condamnă părinții care-și părăsesc copiii, urăște manelele, este un familist convins. Înfiază un copil, pentru că este un om „bun”.  Dar toată viața lui este atât de fragil așezată, încât, la primul bobârnac pe care îl primește, totul se demolează.

Povestea este plasată pe un fond social definit cu acuratețe, pe vremea în care se vindea Oltchim-ul, lumea se  săturase de Băsescu, iar politicienii se luptau pentru putere. Pe acest fond, premierul (personaj ficțional) primește un mesaj pe Facebook, de la cineva care se semnează Mămica la două albăstrele.

În paralel cu viața premierului, făcută din flashuri, avem povestea lui None, care vede totul cinematografic, ca printr-o cameră conectată la creierul său, viziune  devenită repede un canal, între viața familială dintr-un bloc modest și aspirațiile nemanifest ale acestui personaj pe cât de modest în viața de zi cu zi, pe atât de impetuos în visele sale.

Ceea ce face diferența între acest roman și miile de relatări cvasi-literare despre familia românească, este forța de a reconstitui simultan lumea interioară a fiecărui personaj și lumea socială.

None, ființă cu principii tradiționale, este dotat cu o imaginație prodigioasă și cu acuitate psihologică, două calități care duc la metamorfoze fără egal. De pildă, intră într-o școală aproape pustie, dar dintr-o clasă îi răspunde totuși o profesoară, iar None recompune din detalii acțiunile anterioare ale acesteia. Altădată, privind prin lentila camerei de filmat, caută urme ale unor secrete, rămase într-o grimasă, pe buzele sau pe pleoapele celor filmați. Când cineva îi povestește despre o înmormântare, None prelucrează filmic informația:

„Zi de mai, cu 50 de oameni veniţi la cimitir, prietenii lor buni, rude, fiul nostru, auzi None ca prin vis, şi prietena lui. Două frame-uri cu pantofi înnămoliți îi scânteiară sub pleoape. Pantofii de lac, ai celuilalt fiu, se adânciră progresiv în mocirla de pe marginea, gropii, în timp ce tocurile subţiri ale prietenei lui plescăiau periodic în clisă.”

Cu acest bagaj, are toate șansele de a evolua. Ieșirea din confortul cotidian se produce  chiar din primele pagini, după întâlnirea cu o cântăreață (Li Zeta). Inițial, episodul e secundar, dar treptat trece în prim-planul preocupărilor sale.  None nu este omul care să comită un adulter, dar îl va comite, cu vinovăție, cu jumătăți de măsură, gata să-și nege sentimentele. Însă lucrul acesta nu este important în construcția romanului. Cu toate că unii poate se vor opri doar la această poveste (cred că am și citit pe undeva un fel de repovestire a romanului în maniera amatorilor de vulgarități). Însă această poveste nu este decât pretextul pentru metamorfozele unui personaj, care încearcă să se manifeste ca om, în raport cu sine. Odată cu primul gest de eliberare, None descoperă, ca într-un puzzle, componentele crizei lui. Mai întâi, fiica sa adoptivă, copilul pe care îl înfiase cu efort, începe să-i reveleze lui None o isterie anterioară, iar treptat, fiecare gest al copilului îi aduce secvență cu secvență portretul tatălui ei biologic, necunoscut, desigur, dar care devine un personaj palpabil pentru None.

„De la distanţă, lăbuţele Carinei păreau puse la dospit. Bineînţeles, acele palme albe şi groase, nu puteau să fie decât de la tatăl ei. Nu pentru c-ar fi avut vreo motivaţie această credinţă, cât pentru că îi era greu să-şi închipuie o femeie cu astfel de mâini. În plus, nu erau chiar urâte. Se vedea că în morfologia lor se topiseră şi mâinile unei femei. În primul rând, mărimea o arăta. Cu siguranţă că mâinile Derbedeului fuseseră mai mari, mai osoase. De asemenea, degetele Carinei nu erau nici groase nici diforme: aveau o siluetă acceptabilă, ceea ce îl făcea să creadă că veneau de la femeia care o născuse, înzestrată poate cu nişte degete cel puţin bine proporţionate, dacă nu chiar suple şi fără asperităţi. În schimb, vârfurile boante, unghiile lipsite de personalitate şi mai cu seamă nervurile umflate de la încheieturile degetelor veneau sigur de la acel bărbat care îşi lăsase sămânţa, în duşmănie, primei femei, ieşite în calea lui. Ce putea să facă, oare, cu acele mâini? Poate fusese brutar. Un brutar cu mâinile în aluat, aproape pătrate şi balonate din loc în loc. Sau poate că erau mâinile unui meseriaş. Ale unui tăietor de lemne. Nu. Categoric, un om care munceşte cinstit, de dimineaţă până seara, nu-şi abandonează copilul!”

Investigația lui None se completează cu revalorizarea propriului tată, pe care nu l-a mai văzut din copilărie, cu abandonul său, cu părțile labile ale familiei. Ca, treptat, totul să ducă spre mama sa, corespondenta secretă a premierului.

Sunt multe trepte narative care urcă dozat și pregătesc magistral un final cu adevărat neașteptat.

Nu avem de-a face cu o satiră, deși e aici un extract din lumea în care trăim. Întreaga viață a personajului este pusă pe ecran, dar nimic nu dă iluzia de biografie. Fiecare amănunt pare o rotiță așezată exact unde trebuie. Nimic nu e în plus în romanul acesta. Nici o secundă povestea nu cade. Și încă ceva: totul e de o noutate absolută, începând cu stilul și terminând cu subiectul.

Despre ce este de fapt vorba? În primul rând despre „autoritatea defectă”, după cum mărturisește Doina Ruști într-un interviu. Pune în mod curajos, problema familiei și a opresiunilor ei acceptate tacit, nediscutate, necondamnate. Trecute cu vederea. None însuși e o autoritate – are un copil înfiat și este capul familiei sale. Premierul, e autoritatea simbolică, derutată, gata de prăbușire. Tatăl, învățătoarea, dar mai ales mămica la două albăstrele sunt toate părți ale unei autorități intrate în putrefacție, formând la un loc o „mămică” agramată, care reproduce modelul unui societăți dictatoriale. Evocările altor timpuri fac ca fiecare personaj să fie văzut ca parte a unui întreg: toți au amintiri, au nemulțumiri care se leagă de nemulțumirile celorlalți. Geta (Mămica la două albăstrele) povestește depre copiatul generalizat în școala ceaușistă, premierul are amintiri despre formalismul școlii, None reconstituie din fragmente infime imaginea tatălui dispărut și a circumstanțelor în care s-a produs plecarea lui. Sunt momente care se leagă într-un puzzle memorabil, al societății în care autoritatea nu mai funcționează, totul fiind concentrat în pastile retorice cu caracter universal:

„Geta vorbea continuu, în special despre Jegu Mondial şi despre plecarea Nenorocitului. Erau pachete distincte şi tematice. În aceeaşi sufragerie de astăzi, pe vremea vechii canapele, se aşezau, ca nişte cutii, unele peste altele, câteva discursuri endemice. Mai întâi era unul despre posibila moarte a Jegului. Apoi, venea Nenorocitul nu mai are ce căuta aici! Un discurs lung, încheiat întotdeauna cu un muc de ţigară turtit pe sticla albastră. Însă cel mai frecvent îi suna în urechi Să v-aduceţi aminte că v-am crescut singurică! Iar printre aceste baloturi retorice, se afla şi un mic pachet, uitat printre celelalte, un calup în care Geta spunea, cu obidă None nu e în stare, se pişă pe el dacă îl întreabă judecătorul ceva, numai pe tine mă pot baza, pentru că ştii să dai cu gura! Iar Iuliana, abia trecută de 4 ani, într-adevăr trăncănea, încât n-o putea opri nici măcar maică-sa, iar între cuvintele de atunci, Nenorocitul era, desigur, la ordinea zilei.

Timpul vechi şi timpul de-acum făceau parte din viaţa lui dusă. În faţă se ridica, falnică, noua lor canapea, la care se adăugaseră Flori şi Carina, pe când cealaltă, canapeaua copilăriei, putrezise demult, printre cojile de cartofi, făcută bucăţi, aruncată la tomberon.”

Mergând în adâncimea faptelor, Doina Ruști reușește prin acest roman un fel de istorie a revoltei interioare, proiectată în mai multe ipostaze ale autorității. „Mămica” este un construct, parte din fiecare persoană aflată într-un moment decizional. Tocmai de aceea, povestea de dragoste trebuie înțeleasă ca episod al evadării lui None.  Introspecțiile sale alcătuiesc treptat un personaj feminin pregnant, legat cu multe fire de criza lui None, a cărui evoluție o și marchează: Li Zeta e privită prin lentila camerei video, rememorată, analizată, dar și mai des proiectată prin geamul mat al moștenirii pe care mămica i-a lăsat-o și de care el el nu se poate elibera decât printr-o revoluție generală, care se și produce până la urmă. Iată unul dintre portretele Li Zetei, impecabil lucrat:

„În acea zi, ea postase două versuri, care îi amintiră de poemul cu îngeri, de care nici măcar nu apucase s-o întrebe. None şi-o imagină plimbându-se prin Gradina Borghese, cu telefonul în mână. Poate că cineva îi şoptise în ureche cele două versuri, pe care apoi le băgase în telefon. În viziunea lui None, managerul ei era un tip prea neînsemnat, aşa că-i trecură prin minte câţiva italieni cu ochelari negri şi feţe proaspăt bărbierite. În fotografia plantată pe Facebook, arăta ca un fel de Lady Gaga, tunsă milităreşte şi cu ochii înecaţi în fum negru. Evident era o poză de promovare, foarte departe de realitate. Se gândi la faţa ei, când îl privea de la nici jumătate de metru, şi îşi aminti că avea obiceiul să-şi mişte un muşchi al feţei într-un gest de mirare cam şmecheră. În colţul stâng al gurii i se făcea o semilună care îi însufleţea toată faţa. Mai ales la ultima lor întâlnire, pe care el evita s-o mai numească de adio, aşa cum făcuse în primele zile, îl privea cu acest surâs ironic şi încrezător în propriile forţe. Noua freză, ciufulită şi scurtă, îi punea şi mai bine în evidenţă ochii rotunzi, în care atunci, în amiaza aia, de la care nici nu trecuse o săptămână, erau luminaţi prin fereastra dinspre terenul viran. Revăzu în minte cerul de octombrie cald şi moţul uscat al unei tulpini de floarea-soarelui, iar în stânga, într-un plan doi, simţi lumina ochilor ei.”

Cu altă ocazie, închis în toaletă, citește cu laptopul pe genunchi. Când ochii îi ajung pe un poem contemporan, totul pentru None se traduce, conform culturii sale video:

„Se opri asupra unui fragment şi-o luă de la capăt, de data aceasta ca şi cum ar fi căutat un mesaj. Nu se îndoia că Li Zeta nu i-l trimesese pentru cultura lui generală. Cu siguranţă, în el se aflau aluzii, sugestii, ceva despre el. Sau poate o declaraţie. Când ajunse din nou la fragmentul care îi atrăsese atenţia, fără să vrea, pe pelicula din creier alunecă au ralenti biserica din November Rain. Cuvintele nu spuneau totuşi nimic despre asta, însă prin mintea lui păşea agale mireasa, se mişcau capetele nuntaşilor, aliniate în biserica imensă, iar băieţii de la Guns N’ Roses îşi dădeau sufletul, în timp ce buchetul alb cădea pe capacul unui sicriu, în ploaia de noiembrie. Ebonita laptopului îi încălzise plăcut pulpele, în timp ce citea poezii, la nici 10 metri distanţă de canapeaua familiei, sub lumina neonului din baie, bucuros de confortul colacului lustruit. „

None are intuiția eliberării de sub tirania maternă, dar lucrurile se derulează atât de firesc, încât, abia în ultima pagină, ai revelația că ai participat la o poveste despre revoluția individului, la un act de transformare. Drumul lui None devine clar, realizezi că povestea de dragoste, atât de bine urmărită, care te poartă în cele mai familiare regiuni ale erosului mundan, este doar parte a unei evadări la care visăm cu toții, de reconfirmare a idealului și a traseului omenesc: de a fi stăpân până la capăt pe viața ta sau, cum se spune la un moment dat în roman, de a avea libertatea să „treci strada doar pentru a te săruta cu Nini”.

Roman cu multe trepte de receptare, scris parcă dintr-o răsuflare, convingător și mai ales cu un mesaj universal, Mămica la două albăstrele este o carte de literatură bună.

Adriana Irimescu

După un debut fulminant în rolul Ofeliei, din Hamlet-ul lui Liviu Ciulei, Adriana a jucat în Danaidele (r. Silviu Purcărete), apoi în filmul lui Coppola, Youth Without Youth (2007), alături de Tim Roth. Realizator TV, prezentatoare de emisiuni, printre care și a Jurnalului Cultural, de pe TVR, Adriana a întrerupt câțiva ani activitatea actoricească, revenind în ultima vreme cu mai multe roluri consistente în teatrele de avangardă bucureștene.

În prezent este realizator TVR și prezintă emisiunea ”Conviețuiri”.