Daniel Prindii în dialog cu Doina Ruști:

Se pregătește apa fierbinte în ceainic. Se adaugă plante de ceai: lavandă, flori de tei, coada- șoricelului, iarbă de lămâie, rooibos din belșug, coajă de portocale și câteva boabe de ienupăr. Se deschide ultimul roman al Doinei Ruști, Homeric, și se citește pe nerăsuflate.

Dacă și cărțile ar avea instrucțiuni de folosire, cred că acestea ar fi cele mai potrivite romanului „Homeric”.

Am discutat cu Doina Ruști despre păduri fermecate, geografii literare, despre cum ideile se nasc la Cluj și se scriu cel mai bine la București, oraș pentru care s-a luptat foarte mult.

 Scrieți despre secolul al-XVIII-lea aproape ca o obsesie. De unde a început această obsesie? Cum ați ajuns la ea?

Este foarte lungă istoria asta. Trebuie să spun că prin școală detestam secolul al-XVIII-lea. Mi se părea cel mai alunecos, nehotărât –  era deist, avea porniri către știință, către lucrurile spectaculoase, dar și o anumită superficialitate spirituală, care până la urmă a fost și bună și rea.

A fost bună pentru că a creat Enciclopedia și a accesibilizat cultura, dar, totodată, în literatură, a adus o anumită artificiozitate, dacă ne gândim la toate romanele de amor, cu o sumă de personaje mitologice, sau la literatura apăsat intelectualizată.

Apoi, mai târziu, foarte târziu de fapt, m-am apropiat de fanarioți. Vroiam să știu câte ceva despre epoca post-brâncovenească. Literatura veacului al XVIII-lea nu a fost spectaculoasă – ne aflam la începuturi, cu poeții Văcărești, cu Costache Conachi, îndrăgostitul șef de poliție din Iași, care scria romanțe. Și, nu știu cum, am început să caut și alte informații dar am descoperit că informația pentru acest secol era destul de săracă. Și așa am găsit acea splendidă carte a lui Ștefan Lemny (Sensibilitate și istorie în sec al XVIII-lea românesc), care apăruse la Editura Meridiane, ultra concentrată, o carte scrisă de un specialist care vrea să facă hatârul oamenilor nespecialiști. Apoi am luat V. A. Urechia – cartea lui monumentală, Istoria românilor, 16 volume cu documente, multe dintre ele particulare, ceea ce mi-a adus și morbul arhivelor. Dar asta n-a însemnat mare lucru. Documentarea înseamnă foarte puțin pentru un romancier. Nu vroiam să scriu o monografie istorică. Chiar mi se par jenante monografiile, mai ales acele cărțulii în care o poveste de-a gata e repovestită pe tonul lui Sadoveanu – mi se pare aproape un plagiat.

Îmi place să mă întorc la teritoriul acela bucureștean, de secol al-XVIII-lea, și să creez acolo o poveste care de multe ori e anterioară documentării, născută dintr-o emoție, dintr-un fapt autobiografic.

Ce este autobiografic în Zogru, sau în celelalte romane, a căror acțiune este plasată în epoca fanariotă – Manuscrisul fanariot, Mâța Vinerii, sau recentul Homeric?

Totul. Manuscrisul fanariot povestește despre ceea ce înseamnă pentru mine trecutul și faptele lui consemnate în   documente banale, iar Homeric pornește de la o zi de toamnă, când am ajuns aproape Gorganul de la Cișmigiu și am petrecut o jumătate de oră în acea piațetă, năpădită de    mașini și de bălării. Există astfel de experiențe de o densitate emoțională, care te repun la originile unui eveniment de multă vreme apus. Homeric este un roman atemporal, nu face referire la nicio dată istorică, nu are o documentare în spate. Însă este rezultatul acestei tihne de jumătate de oră, în care m-am simțit atât de aproape de lumea care a fost.

O experiență cu Gorganul. Biserica din roman există și acum, nu-i așa?

Da, așa-i. Gorganul este o colină de fapt, vis-a-vis de Cișmigiu, ascunsă în spatele blocurilor. Mă duc adesea acolo, să meditez pentru că mă intrigă faptul că nimeni nu a cercetat ce se află în aceea colină, dar există multe studii  asupra ei, multe prezumții științifice. Iar pe colina asta se află Biserica Sf. Ilie Gorgani – chiar așa se numește. Toată zona dintre Cișmigiu și Dâmbovița a fost cândva Mahalaua Gorgani dar și mahalaua aceasta făcea parte din plasa Gorgani, un cartier întins, care îngloba 14 mahalale, de la Cișmigiu până aproape de Cotroceni. Deci, a existat o preocupare clară pentru Gorganul acesta, a impresionat multe generații de bucureșteni. Biserica Sf. Ilie Gorgani și-a căpătat după aceea o faimă proastă pentru că a fost biserica legionarilor, dar asta târziu de tot. poate și de asta este așa ascunsă de lume, camuflată de clădirile care se află pe Bulevardul Elisabeta. Are un părculeț în față și Dâmbovița pe partea dreaptă – când stai cu fața la el. Iar pentru mine e un loc miraculos, în care încă se mai deschid porți către trecutul fascinatoriu și atît de hrănitor pentru orice scriitor.

Nu sunteți bucureșteancă get-beget, dar aveți o iubire clară față de el.

Bucureștiul pentru mine este foarte însemnat. Am mai auzit pe undeva că despre București ar trebui să scrie numai băștinașii. Ei bine, Bucureștiul este orașul pentru care m-am luptat. Este Ismailul meu, ca să-l parafrazez pe Mihail Șișkin, este teritoriul pe care l-am cucerit. Ani mulți, pe vremea dictaturii, am făcut naveta la București. Viața mea a fost împărțită între acest oraș și orașul unde primisem reparție. Veneam săptămânal, într-o mașină de pește, mirosind ca atare, încercând să-mi fac buletin de București, chestie care era criminală pe-atunci. încercând să mă transfer – eram profesor – , să-mi găsesc o școală, să fiu suplinitor, să fiu casnică. Toată lupta asta îmi dă dreptul să scriu despre București și să-l iubesc pentru că m-am luptat pentru el, l-am cucerit. Este rezultatul unui fapt eroic.

Vă faceți o hartă a locurilor, a personajelor? Mă gîndesc că Tolkien avea fișe, dar și la alții.

Da, așa lucrez și au făcut-o alții înaintea mea. Balzac își desena personajele. Faulkner desena hărți. Mie îmi place foarte mult să desenez, deși nu am niciun strop de talent. Schițez teritoriul, cu personaje cu tot. Chiar cu mici episoade, reduse la câte o scenă se nificativă. Am memorie vizuală foarte bună și aici este, probabil, partea mea forte, pentru că  am nevoie să vizualizez și se pare că și transmit acest lucru prin scrisul meu (judecând după exegezele critice). De data aceasta, a fost și o hartă color, de la 1791, desenată de un austriac. Mi-a plăcut teribil bucățica asta, de la Cotroceni până la Gorgani. M-am adâncit în ea și mi-am zis că trebuie să văd și mai departe de harta asta și am început să o desenez. Întâlnindu-mă cu Bogdan Calciu, care este desenator specializat în hărți, tot povestindu-i a început și el să o deseneze. În final, mi-a făcut o hartă frumoasă, mare, pe hârtie specială, pe care apoi editura a prelucrat-o transformând-o într-un fel de semn de carte. Fiecare exemplar din Homeric conține și harta color, în format A4.  Pe măsură ce creștea romanul, creșteau și amănuntele, atât pe harta mea prost desenată cât și pe harta lui Bogdan. Nu m-am putut abține să nu o introduc în roman, vroiam ca și cititorii mei să se bucure de hartă.

„Homeric” este al unsprezecelea roman. Editura Polirom îl numește un roman de sinteză. Ne putem aștepta l-a un alt registru epic?

Este o viziune anatomică, într-un fel. Trăim într-o epocă în care multă lume s-a revoltat împotriva firului continuu al poveștii. Nimeni, de fapt, nu mai suportă, diegesis-ul clasic pentru că el este anticipabil, toți am citit atâtea povești, suntem cititori înrăiți – acești puțini care am rămas și care citim încă. Și atunci este normal să vrei o poveste pe care să nu o poți vedea de la prima pagină. O poveste care să te mai țină încă în tensiunea în care te ținea altădată Balzac cu o poveste liniară. Am făcut desigur multe încercări în scrierile mele: am scris și un puzzle (Cămașa în carouri), am scris proză minimalistă (Zogru), am și roman din două perspective diferite (Logodnica), dar și experimentul unui epos dilatat (Manuscrisul fanariot). Am întretăiat planurile pe iconi clasici (Mâța Vinerii), am scris proză mozaicală (Omulețul roșu). Altădată am reordonat tema într-o poveste secundă (Lizoanca) ori am scris trei povești care se întretaie, alcătuind treptat o a patra poveste (Fantoma din moară)  etc. Se poate spune că am răsucit în toate felurile acțiunea, ca până la urmă să am impulsul de a scrie o poveste decupată, o poveste alcătuită din bucățile ei componente. Dar nu așa cum s-a mai făcut, ci încercând să impun ideea că în spatele oricărei povești oricât de frumoasă, magică, se află o mulțime de detalii care alcătuiesc alte povești și care duc toate spre zona aia mare a ficțiunii. Orice poveste este nesfârșită, ca să parafrazăm al tilu celebru.

Cartea este plină de mirosuri, de plante. Ați avut vreo sursă de inspirație pentru toată acestă lume vegetală?

Da, îți dai seama că orice lucru este biografic, iar viața unui scriitor începe de la lucrurile trăite și sfîrșește în cărți. Am experiența pădurilor tainice, blânde, pentru că în copilăria mea am avut o astfel de pădure, unde fugeam adeseori. Pădure din aia, cu baltă, cu viziuni și cu tufișuri încâlcite și unde mi se întâmplau numai lucruri miraculoase. Probabil că Pădurea Cotroceni, pe care am creat-o în Homeric, are ceva din pădurea copilăriei. Am avut norocul acesta să mă nasc într-un sat la vărsarea Jiului în Dunăre, Comoșteni, locul în care se petrece acțiunea Fantomei din moară, unde aveam ape curgătoare, estuarul Jiului, Dunărea, pădurea despre care ți-am povestit, insula Copanița, care era un fel de paradis în mijlocul Dunării. La acestea se adaugă o carieră de piatră și o fântână vrăjită, unde lumea mergea la miezul nopții să facă vrăji. Pe lângă toate astea – o casă mare, multe acareturi, cu trăsuri de pe vremuri, cufere, adică exact ceea ce îi trebuie fiecărui scriitor care se apucă să scrie romane de genul acesta.

Ați afirmat într-un interviu că ideile vin din Cluj. Vă rog să explicați!

De câte ori vin pe aici, mai ales când ajung la BookCorner, mi se întâmplă să-mi vină o idee și chiar merg pe ea. Aici sunt cititorii mei cei mai numeroși, după București. Sunt cititori extrem de inteligenți, atenți, pasionali. Vin din lumea veche a lecturii, a cărților, a foilor care foșnesc. Lucru acesta mă stimulează.

Să vorbim și despre Iliada. Această legătură dintre romanul Homeric și epopeea homerică a fost căutată sau romanul Dvs vine dintr-o poveste ca să lege o nouă poveste?

De obicei, aleg titlul chiar de la început. El se leagă de episodul în care creez intriga, pentru că altfel povestea cade. Iar acest titlu pornește de un episod în care un personaj găsește în Iliada o floare presată. Floarea asta îi schimbă viața, este de fapt motivul pe care se creează întregul conflict al cărții și practic până la final toate sunt legate de această floare presată în Iliada. La un moment dat, personajul care a ascuns planta spune de ce a ales Iliada și nu altă carte, dar las cititorii să descopere.

Ultimul capitol, Povestea mea, povestea naratorului, îmi este cel mai drag. Toată construcția romanului este alcătuită pentru el.

Unde este Acasă pentru dumneavostră?

Bucureștiul este casa mea. Este orașul în care m-am simțit întotdeauna acasă. Îmi amintesc că prima oară când am intrat în oraș, eram foarte mică, ai mei m-au lăsat în mașină cât să se uite în jur și vedeam pe geam picioarele oamenilor. era vară, era ploaie și era ceva foarte familial în tot orașul, deși eu îl vedem pe geam, parțial și pentru prima dată. Am știut că acesta este locul de care sunt legată prin ceva mai presus de origini, de naștere sau de educație. Locul nașterii și al copilăriei mele, unde n-am mai fost de mai bine de 30 de ani, este ca acea scânteie din pomul de Crăciun, care îți umple sufletul, care te face să strălucești pentru că îți anunță o sărbătoare. Exact așa este pentru mine, este scânteia care mă ajută să scriu și să supraviețuiesc. Dar locul în care mă simt bine, în largul meu, locul care îmi este familiar și în care se află poveștile mele încă nescrise – este Bucureștiul. Oriunde în lume m-am dus nu am putut să scriu. Îm pierd suflul, îmi pierd interesul pentru scris, dar de îndată ce intru în București încep să scriu cu tot entuziasmul.

Citiți și O călătorie în lumea de dincolo…

Pe Doina Ruști o poți urmări pe site-ul personal iar cărțile le găsești în toate librăriile bune, dar și pe site-ul Polirom.

Daniel Prindii scrie pe despre cărți pe site-ul personal.