Trecea prin piața orașului. O fluierau
zidarii și le tremura firul cu plumb,
cerșetorii refuzau pomana,
nebunii se întorceau fericiți
în ospicii, clopotarii încurcau funia
cu coada pisicii. Miauuu! Pasul ei trezea
din amorțire șerpii caselor. Într-o zi
s-a întîlnit cu un cortegiu funerar și mulți pot jura
că au auzit cum a mai bătut încă o dată inima mortului.
Ptiui, drace!! Artiștii o divinizau. Îi scriau poezii,
o pictau nud din imaginație, îi cîntau la mandolină.

Doar femeile îi făceau farmece de boală.

Doamne! Era așa de frumoasă că pînă și copiii
din pîntecele mamelor
dădeau din mîini și din picioare
mai mult decît de obicei!

Într-o zi a dispărut.
Se zvonește că s-ar fi aruncat
pe fereastra unei rochii de mireasă.

***

După ce mi-ai spus că nu mă iubești,
l-am înjurat pe Dumnezeu ca pe ultimul argat,
am spart ferestrele, am jupuit pereții pînă la sînge,
am dăruit vaza de cristal cerșetorului din fața porții,
am plîns, ți-am dat foc în fotografii, am alungat
cîinele cu lanț cu tot, am golit fîntîna, am tăiat pomul
din mijlocul grădinii, am călcat pe cap șarpele casei,
am eliberat licuricii din cutia poștală, mi-am
anulat tentativele de sinucidere, mi-am iscălit
testamentul în alb, am încropit-în grabă- acest poem,
și, liniștit, am coborît în pivniță, să beau pînă mor.
Dar vinul se făcuse apă.

***

Ca vîntul hoinar care e prins și aruncat,
pentru tot restul vieții lui, în temniță,
după ce a spart, în joacă, o fereastră,
așa mi-ai rămas în suflet. Aș vrea să te uit
cum nu te-a uitat nimeni, niciodată. Voluptuos.
Sferic. Pînă la mușcătură și înapoi. Să-și amintească
orbii văzul, surzii auzul, schilozii tumbele,
femeile sterpe alăptatul, leproșii mîngîierile de
catifea ale dimineții! Eu, cu pofta unui armăsar
aflat la prima lui împerechere, vreau să te uit.

***

Îi spun că o iubesc. Ea își aprinde țigara
cu indiferența cu care ar da foc Romei.
Am început să semăn cu un mormînt jefuit.
E liniște, un clopoțel de argint se rătăcește
în beznă. Un greier frînge inima furnicii.
Știu, undeva, departe, o altă femeie
își leapădă de pe ea toate oglinzile.
Asta e dragostea, o gîză iarna!
Sufli să o dezgheți. Ea se dezmorțește
și, încetul cu încetul, începe să te înghită.

Costel Stancu

din volumul HOȚUL DE FERESTRE 

foto flickr.com

Citește și De Ziua Poeziei