„Când ești celebru, natura umană îți apare în cel mai crud mod posibil.”

De când a fost concediată din Something’s got to give, Marilyn Monroe a păstrat o tăcere aproape disprețuitoare. În ceea ce privește problemele sale cu 20th Century Fox, ea a răspuns, într-o manieră  cât se poate de concisă, că a fost prea bolnavă pentru a lucra – nu intenționat întârziată și încurcată, cum a acuzat-o producătorul. În timp ce casa de producție și avocații negociau ca ea să-și reia munca în cadrul filmului, Marilyn se gândea la aspecte mai importante ale carierei sale – despre recompensele și povara faimei care se datorează fanilor care au plătit 200 de milioane de dolari pentru a-i viziona filmele, despre idealurile ei și despre ecourile vieții ei din orfelinate ce reverberează în viața sa prezentă. A gândit cu voce tare asupra acestor lucruri într-o serie rară și sinceră de conversații cu editorul asociat al revistei Life, Richard Meryman. În timp ce o camera captura căldura și savoarea unică a  personalitații ei, cuvintele lui Marilyn au dezvăluit o față necunoscută până atunci, și cu atât mai surprinzătoare, prin urmare.

La 5 august 1962, la numai 36 de ani, lăsând în urmă o carieră impresionantă, un mit, câteva iubiri eșuate în depresii, traume și anxietăți, murea din cauza unei supradoze de barbiturice. Cel puțin, așa se speculează. Un alt fel de a confirma că, uneori, viața face daruri otrăvite. Celebritatea atrage după sine expunerea publică, iar oamenii care se nasc sub o zodie a sensibilității, a generozității și a altruismului, a rafinamentului și a justei măsuri, pot lesne să devină persona non grata într-o societate a falselor valori.

Adulată de bărbați, invidiată de femei, păstrând aceeași candoare a ființelor nesofisticate, Marilyn Monroe și-a dorit faima ca pe o răsplată binemeritată a unei vieți sacrificate, întotdeauna pregătită să se prezinte în fața lumii la cel mai înalt nivel și să pună în scenă, mereu, cel mai bun spectacol al vieții ei. A reușit cu prisosință, dar pentru scurt timp. Gloria este întotdeauna postumă, se spune, și pe bună dreptate, pentru că frumusețea e efemeră, ca și talentul. O lecție despre curajul de a înfrânge ostilitatea lumii și de a înainta cu pași hotărâți pe drumul celebrității, când ea nu este decât un efect al însușirilor naturale ale unei femei excepționale.

Mai jos, din ultimul interviu cu actrița, povestea unei vieți pline de tumult, intrate în legendă.

mm

„Câteodată, purtând doar o  haină polo și o eșarfă asortată, nemachiată, dar cu o anumită atitudine în mers, mă duc la cumpărături sau mă uit la oameni cum trăiesc. Dar, știi cum se întâmplă, uneori întâlnesc câțiva adolescenți rebeli care își dau coate: “Hei, stai un pic. Știi cine cred că e tipa?”. Și încep să mă urmărească. Și nu mă deranjează. Îmi dau seama că unii oameni vor să vadă dacă ești real. Adolescenții, copiii mici, fețele lor se aprind. Ei spun, “Doamne!”, și de-abia așteptă să le spună prietenilor despre întâlnire. Și oamenii bătrâni vin și spun: “Să vezi când îi zic soției mele, ce surpriză!” Îți dai seama că le-ai făcut ziua. Dimineața, gunoierii care merg pe strada 57, când mă văd ieșind în ușă, îmi spun: “Marilyn, bună, cum te simți în această dimineață?” Pentru mine este o onoare și îi iubesc pentru asta. Lucrătorii pe șantier, când trec pe lângă ei, fluieră. La început, așa cum fluieră după orice fată. Blondă și în perfectă formă, și apoi spun: “Doamne, e Marilyn Monroe!” Și asta are… un farmec, știi, sunt vremuri frumoase. Oamenii care știu cine ești și cunosc mai toate despre tine, și care te fac, prin reacția lor,  să simți că însemni ceva pentru ei, sunt extraordinari.

Nu știu exact de ce, dar cumva simt că ei intuiesc faptul că sunt perfect conștientă și implicată în ceea ce fac, atât pe ecran, cât și atunci când îi întâlnesc personal și îi salut. Că întotdeauna “bună” și “ce mai faci?” sunt sincere. În imaginația lor, sunt aproape siderați: “Gee, mi se poate întâmpla și mie!”. Dar când ești faimos,  natura umană ți se arată în cel mai crud mod posibil. Provoacă invidie, iar faima are acest efect. Oamenii cu care te întâlnești sunt tentați să se întrebe cine e și cine se crede ea, Marilyn Monroe? Ei simt că faima le oferă un fel de privilegiu să vină la tine și să-ți spună orice, aproape convinși că nu te va afecta și că nimic nu-ți va răni sentimentele. Cum ți se întâmplă cu hainele. Odată, căutând o casă,  m-am oprit într-un loc. Un bărbat a ieșit, sporovăind foarte vesel și, la un moment dat, mi-a spus: „O, doar o clipă, vreau să-ți fac cunoștință cu soția mea.” Ei bine, când a ieșit, soția lui  m-a avertizat fără să stea pe gânduri să părăsesc proprietatea aceea. Ei bine, întotdeauna ai de a face cu inconștientul oamenilor.

 

Să luăm cazul unor actori sau al unor regizori ca exemplu. De obicei, ei nu-mi spun mie asta, spun ziarelor, pentru că miza este mai mare. Dacă mă insultă în față, nu obțin cine știe ce, pentru că reacția mea nu îi afectează decât parțial, spunându-le: „La revedere, pe niciodată”.  Dar dacă este în ziare, este în întreaga lume. Nu înțeleg de ce oamenii nu pot fi mai generoși unul cu celălalt. Nu-mi place să spun asta, dar mă tem că există multă invidie în lumea asta. Singurul lucru pe care îl pot face este să mă opresc pentru un moment și să mă gândesc: „Eu sunt în regulă, cât despre ei nu sunt așa de sigură!”

De exemplu, ați citit că a existat un actor care a spus odată că, în timp ce mă săruta, a avut senzația că l-ar săruta pe Hitler. Ei bine, cred că asta e problema lui. Dacă trebuie să joc scene de dragoste, intime, cu cineva care are cu adevărat astfel de sentimente față de mine, atunci fantezia mea poate intra în joc în locul realității. Cu alte cuvinte, afară cu el!, să intre fantezia mea, să-i facem loc! Ca și cum acel om n-ar fi fost niciodată acolo. E frumos să faci parte din fanteziile oamenilor, dar, de asemenea, ți-ar plăcea să fii acolo și de dragul tău. Desigur că eu nu mă uit la mine ca la o marfă, dar sunt sigură că o mulțime de oameni o fac. Inclusiv, bineînțeles, o anumită corporație, al cărui nume să nu îl pomenim.

Dacă mă implic în ceva, o fac cu bună știință. Îmi imaginez că am niște prieteni minunați și, dintr-o dată, ooh, se ivește ceva. Ei, de fapt, se pretează la multe lucruri în spatele tău. Vorbesc despre tine în presă, cu prietenii lor, povestesc, bârfesc mai bine zis, și știi, e dezamăgitor. Pe oamenii aceștia ajungi să-ți dorești să nu-i mai vezi în viața ta.

Bineînțeles, depinde de oameni, dar uneori sunt invitată la masă să fac atmosferă, ca un muzician care cântă la pian după cină, și îmi dau seama că nu sunt chemată pentru ceea ce sunt cu adevărat. Sunt doar  un fel de ornament.

Marilyn Monroe 1

De când aveam cinci ani mi-am dorit să fiu actriță. Mi-a plăcut să joc. Nu mi-a plăcut lumea din jurul meu pentru că peisajul era cam sumbru, dar mi-a plăcut să mă joc de-a căminul. Mă simțeam ca și cum mi-aș fi construit propria lume, după propriile reguli. Astfel, ajungi dincolo de ea;  poți să-ți faci propriile situații și ai putea să te prefaci, și chiar dacă ceilalți copii stau mai slab cu imaginația, ai putea să spui: “Hei, ce zici dacă ai fi așa și așa, și eu aș fi așa și așa, n-ar fi distractiv? Și ei ar spune: “Oh, da” și apoi aș spune, “Ei bine, acesta va fi un cal și asta va fi …” Așa se făceau jocurile și se construia atmosfera. Când am auzit că asta înseamnă actorie, am spus că asta vreau să fac. Poți să te joci. Dar, când crești și dai cu adevărat de sensul jocului actoricesc, iar jocul devine foarte greu pentru tine. Unele dintre familiile mele adoptive mă trimiteau la filme pentru a mă scoate din casă și acolo aș fi stat zi și noapte. Sus în fața unui ecran atât de mare, eram un copil singur, și mi-a plăcut. Mi-a plăcut tot ce se mișca acolo și nu-mi scăpa nimic din ce se întâmpla și nici nu se găsea popcorn pe atunci.”

Citiţi articolul întreg AICI.