Nu mă pot adapta la sistemul de relaționare postmodern în care genul e doar un cuvânt în dicționar. Am nevoie să mă simt subjugată de bărbat, dar nu artizanal, după formulele din rețetele și strategiile culturale recente, ci natural, trebuie să simt că are forță erotică peste a mea, că e mai puternic, mai sigur pe el… Nu merge cu simulări și simulacre. Relaxarea – în spectrul înalt e perfect echilibru și stăpânire, în spectrul de jos e comoditate. Bărbatul domină când e stăpân, nu când e comod. Spiritul cavaleresc constă în a face complimente femeii, nu în a o evalua ca pe o marfă sau ca pe un elev la școală, aceea e doar trufie, deci tot slăbiciune. Bărbatul domină când îi transmite fascinația provenită din dorința lui, nu evaluarea critică. Dorința bărbatului e curaj, validarea e lașitate, pentru că e circumspectă, distantă, detașată, rațională. Un bărbat care lasă loc de întors în ce privește dorința nu poate domina niciodată. Nesiguranța de sine încă e tolerabilă, sensibilitățile, slăbiciunile mai pot emoționa femeia, dar nesiguranța pe dorință niciodată. Or aceste evaluări ale femeii ca marfă sunt contrariul dorinței…. care e, când e, o certitudine și e explozivă. Pentru ea e umilitor și e semn de virilitate îndoielnică.
Benjamin Carbonne
Bărbații nesiguri pe ei caută să simuleze siguranța. De multe ori duc lucrurile la apă mică. Cei speriați de apă adâncă tind să înoate doar în zone în care pot atinge fundul cu piciorul. Intimidați de erotismul cu ape adânci al femeilor, tind să le ducă în zona lor lor confort, fac lucrurile ”relaxate”, familiare. Dar cele pasionale, care trăiesc amorul pe viață și pe moarte se simt ultragiate. Desigur. Fug cât colo, mai exact înoată în larg, departe.
Ce vrea femeia de la bărbat e forța inimii. Curaj, încredere în sine, autenticitate, asumare, sinceritate. Nu năvala brutei care încalcă tabu-uri sau care dă să ”forțeze” intrarea în viața ei – aceea e semn de slăbiciune – ci forța celui ”stăpân pe sine” pe care femeia îl caută ea și i se pune singură la picioare. În absolut toate basmele, legendele și chiar ideile populare despre raportul bărbat-femeie din Orientul Mijlociu, lucrurile așa stau. Nu se poate altfel pentru o instinctuală. Nu se poate altfel. Preferă să se încuie într-o chilie sau să țeasă la gherghef, decât să își cheltuie dorința în acte ratate. Instinctul femeii e să fie ”luată cu forța”, dar nu de un bădăran în goana calului, nu de un apucat ieșit din codru, beat și smucit, ci de un erou, de un ins curajos (la animale e masculul alpha) după care tânjește ea, femeia vrea și ea dreptul de a dori. Or pretențiile contemporanilor de a fi doriți pentru ce au în comun cu ele sunt absurde. Nu poți să dorești ce ai deja, ci doar ceva complementar, doar ceea ce îți lipsește.
Toate încercările occidentului de a simula bărbăția, de a o reinventa, de a o reproduce-formal prin demostrații, toată mascarada cu recuzită pornografică în care dominarea e doar joc de scenă, mai rău le fac femeilor. Mi-a luat mult să le explic vesticilor unde e hiba, pentru că ei nu pricepeau că trăiesc în Matrix, în distopia lui Baudrillard. Sunt asemeni celor care se trezesc sărmanii tot în vis, zic că totul e aievea, și tot prin somn umblă.
Femeia fatală contemporană e o fraudă – cea de la Hollywood și din scripturile moderne – e, de fapt, masculă. Mi-a luat ceva să realizez limpede. În sens primordial, natural, femeia fatală e cea care se topește, se scurge la picioarele bărbatului, i se dăruiește, în nici un caz nu îi rezistă, nu așa, nu ca egală sau ca rival….
Tocmai aceste ficțiuni cinematografice închipuite de neo-feminiști sunt fanteziile de viol. Femeia inaccesibilă, care se ține bățoasă și pentru care multiplele preocupări sociale sunt mai presus de cele instinctuale, pentru care prezența bărbatului în viața ei e facultativă, e proiectată într-o narațiune în care singura formulă de interacțiune intimă posibilă e violul, într-adevăr, de vreme ce ideea de fond e că ea nu țânjește abisal și inexorabil după bărbat.
Neofeminiștii au inventat o femeie care nu poate fi frecventată sexual decât prin rapt și intruziune și mint că așa e cultura de mii de ani. Nici vorbă. Nu e nici frigiditate aici, la mijloc, e ceva mult mai putred. Femeia independentă e o monstruozitate, o fabulație culturală recentă. Esența erotismului femeiesc e dependența de bărbat. Jordan Peterson nu îndrăznește să o spună așa direct, dar eu sunt nimeni în drum, eu pot. Industria-culturală-contemporană a inventat un surogat de femininate, o specie de harpie și obligă ființa reală a femeilor să se înghesuie în armura ei, în matriță.
Eu numesc aceast imago din mitologiile contemporane Fecioara de Fier. Sexul ei e protejat de centuri de castitate. Asta reprezintă pretinsa independență și inaccesibilitate din fanteziile hollywoodiene.
Jack Baronsky
NU există femeie (hetero-sexuală) să spună cu mâna pe inimă că în acea sau acele dăți în care s-a simțit cu adevărat feminină, dorită, exaltată, tulburată, fascinată, plină de pasiune și împlinită nu era ea cea care se simțea subjugată de puterile bărbatului, că nu a avut certitudinea că primește imens, că nu i-a părut că această putere e aur pur, că îi umplea întreaga ființă de lumină și că o împlinea, că era un dar minunat. Acea putere îi punea în mișcare visele, elanurile, energiile feminine, o făcea să tremure, să trepideze, să danseze, să geamă. Cum să nu îi fii recunoscătoare vieții și celui care ți-o oferă?
Și mai grav e că atunci când bărbatul (de regulă crescut în spirit postmodern) vede în tine și în feminitatea ta ”diva”, proiectează asupra ta Imagoul Fecioarei de Fier și încearcă să te cucerască după acea rețetă. Tu fugi, speriată de perversiune și de hărțuire, căci într-adevăr e o formă de hărțuire. Fugi de bărbatul insistent, desigur, căci tu trebuie să te pui la picioarele lui, tu, liberă. Nu trebuie să fugă nimeni după nimeni, nici să insiste. Când e ce trebuie lucrurile se întâmplă aproape spontan. Când simte masculinitatea primordială femeia îngenunchează imediat, se supune singură. Esența feminității gestată natural e această supunere. Bineînțeles că ea nu se supune oricărui golan, oricărui isteric, oricărui fanfaron care vine peste ea cu pretenții și simulacre.
”Cultura violului” e o invenție a feminismului lesbian, e o paradigmă relațională concepută de conștiințe și trupuri și ființe – lesbofile. Andrea Dworkin este o expondentă de seamă a curentului, ea merge până la a spune că ”orice penetrare e viol”. Asemenea mentalități au produs o întreagă peliculă de imaginar colectiv, de fantezii culturale, identități false, forme de erotism-artizanale. Aceste produse de marketing cultural au deturnat comportamentele ambelor genuri. Am ajuns să trăim în coșmarul lor, e adevărat. Dar e suficientă o trezire mai zdravănă și un pas pus în afara terenului de joc care e lumea postmodernă și e limpede toată farsa.
Januz Miralles
Cultura e un vis, mai urât mai frumos, e o realitate paralelă. Ea se poate sincroniza naturii sau poate evolua monstruos, într-o ordine nefirească, la antipod sau divergent.
Acel imago modern al femeii – fetiș e o butaforie. Divele se sinucid nu pentru că sunt tratate ca niște ”obiecte de cult sexual” cum se tot insinuează, ci pentru că sunt forțate să își trădeze natura reală trăind în falset, în pielea unui personaj de vitrină, pentru că este pusă asupra lor povara de a trăi pe sub mască, de a simula că ar avea o putere pe care nu o au și o natură pe care nu o au… Narcisismul e boala secolului pentru că oamenii se simt presați social și cultural să trăiască în falset, să simuleze că sunt ce nu sunt.
Ideea de a fi tratată ca o regină e o capcană. Dacă cel care te tratează așa e regele e perfect, dar dacă e un servitor e un dezastru, e calea sigură spre nevroză, veșnică nemulțumire și frigiditate. Nici o femeie pe lume nu e fericită să fie perechea unui umil servitor. Se simte castrată, nefeminină, umilă, ratată. O spune detaliat și foarte convingător și Jordan Peterson.
Paolo Troilo
În societatea modernă și postmodernă, cei care au intuiții vagi, încearcă să subjuge femeia prin indiferență, prin agresivitate și aroganță, prin dispreț, prin lecturi savante, făcând pe deștepții și pe nebunii. Ei știu că trebuie să fie mai presus de ea, dar nu găsesc calea. Cei ”buni”, săpuniți la creier de neofeminiști, se fac preș considerând că asta vor femeile și că asta înseamnă ”curte”.
Până și formulele propriuzis sexuale care circulă în cultura dominantă sunt unele care fac din orice femeie-lesbiană sau amazoană. Raportul de forțe nu e cel just. N-are importanță ce plăceri are femeia care se masturbează sau în tandem cu o alta, în relația cu bărbatul erotismul este de cu totul alt calibru, plăcerea vine din faptul de a se abandona în fața forței lui, de a se topi sub puterea dorinței și privirii lui, nu din delicii perverse. În cultura postmodernă perversitatea a devenit norma. Ceea ce spun majoritatea femeilor contemporane că e marele lor deliciu e ce au fost învățate să creadă că își doresc, politicile masturbării au învins în ele intuițiile mai profunde.
Comportamentele actuale dau măsura adevărului din scripturile deconstructiviștilor: natura nu e atotputernică, poate fi siluită, dresată, detrurnată, deviată prin cultură. Acesta e adevărul.
O afirmă și J. Peterson: cea mai grav afectată e masculinitatea, feminitatea e încă undeva într-un substrat latent, ca un vulcan adormit, gata să renască oricând pentru că femeile nasc, ele dau viață, au instincte mai puternice.
Am fost și suntem cobaii unor ideologii. Unii ne-am născut în ultimii ani ai războiului rece și am crescut cu ideea că Occidentul e raiul pe pământ. Că e leagănul libertății. Și că restul lumii e înglodată în obscurantism. Aceeași propagandă de sute de veacuri. E aceeași idee străveche pan-continentală, aceeași logică de tipul ”noi versus restul lumii”. Sigur că pentru ceilalți ”noi” suntem ”străinii”… În ”restul lumii” încă există bărbați și femei creați de instincte nu doar de directive culturale. Civilizația noastră e degenerată și produce degenerați pentru că trăim în Matrix, pentru că matca ei e o realitate inventată, iluzorie, genitoarea ei e o mare minciună despre viață.
Jarek Kubicki
Trăim ca în marile distopii, nu prea e nimeni dispus să rostească adevărul. L-a spus Freud și l-au îngropat imediat, adânc.
