Dincolo de noi, eliberarea…
Iubirea aduce cu sine eliberarea din chingile umanului, ea se împlinește odată cu desăvârșirea noastră dincolo de granițele ființei…
Astăzi a fost prima zi în care am reușit să mă dezmorțesc, chiar dacă petrecusem deja câteva săptămâni bune în ashram, iar dimineața asta plină de seve primăvaratice nu mi se mai păruse atât de apăsătoare, în ciuda norilor care prevesteau furtună dinspre apus… Ultimii ani fuseseră cumplit de grei, rareori aveam senzația că se va alege ceva de mine și de viitorul acesta biologic cu care viața continua să mă gratuleze, paradoxal, fără ca eu să îi fi cerut.
Nu reușisem până mai de curând să înțeleg toată transformarea prin care treceam, cu atât mai mult cu cât nu mai aveam timp de nimic și mă simțeam sufocată până la disperare de tot ceea ce se reflecta din exterior înspre mine și-mi tulbura până și acel precar echilibru pentru care luptam în orele târzii din noapte. Nopțile, da, ele aveau însemnătate de mult timp, erau singurele ore în care, în tăcere și solitudine deplină, îmi trăiam adevărata stare de a fi. Adevărata viață interioară se întâmpla după miezul nopții, la ora la care Gangele își poartă cu seninătate apele netulburate, fremătând la maluri deșertele neliniști…
Una dintre hotărârile pe care le luasem în ultima vreme, de fapt singura importantă, fusese aceea de a pleca spre Bombay, de a mă despărți, pentru o vreme cel puțin, de tot ceea ce însemnase viața mea până atunci. Ultima noapte mă adusese în pragul disperării și simțeam că dacă nu voi fi capabilă să evadez nu voi mai putea niciodată să trăiesc cu mine însămi, să mă suport așa cum ar fi fost normal pentru orice creatură omenească zămislită întru ființare în lumea oamenilor normali, cu preocupări firești, cu gânduri domestice, cu o luciditate care să nu le trezească nici cea mai mică tulburare.
Atacurile de panică se răriseră, ce-i drept, pentru că îmi ocupam timpul, citeam mult, deși haotic, de la cărți de bucate la filosofie romantică (mai ales cea germană mă pasiona) și apoi la romane de dragoste de autori necunoscuți, în fine, cam tot ce îmi pica în mână și ar fi putut să-mi distragă atenția.
Exercițiile de respirație mă ajutaseră și ele, așa cum găsisem confort în minutele de minuțioasă analiză a stărilor fizice și psihice prin care treceam. Ca să-mi demonstrez mie însămi că nu ieșisem din granițele sănătății mintale (n-aș putea să îi spun nebunie, n-am avut nici un moment conștiința bolii, nici măcar nu mi-a trecut prin minte, probabil era tot un reflex al stării de acută luciditate în care mă zbăteam), îmi exersasem capacitățile de autoanaliză până când am reușit, în final, să-mi temperez angoasele, inclusiv să-mi controlez impulsurile autodistructive.
Privind din afară, mi se părea catastrofal ceea ce mi se întâmpla: o nesfârșită imponderabilitate între iubirea pe care o trăiam (și dacă spun trăiam, evident că am proprietatea termenilor) și permanenta încercare de a renunța la ea, dureroasă la toate nivelurile ființei mele: intelectual, pentru că se hrănea din simbioza perfectă cu lecturile clasicilor, cele care preamăreau forța sentimentului erotic apoteotic proclamat principiu existențial iluminator, extatic, suprauman, emoțional – fiecare tentativă de a mă rupe sfârșea printr-o stare de letargie care mă țintuia la pat chiar și două-trei zile; și fizic, pentru că toate atacurile de panică mă sleiau de puteri din ce în ce mai mult, dezechilibrându-mă… în timpul zilei, luptam pentru a fi omul bun la toate, femeia perfectă, și atunci rănile nocturne prindeau crustă, amorțind sub ele durerea, dar ce folos, urma teroarea nocturnă a transpirațiilor reci și a tremurului incontrolabil, și mai ales grozăvia conștientizării neputinței de a influența în vreun fel lucrurile, pentru că nimic nu depindea de mine.
Doar propria minte și propriu meu corp, care începuse să nu mai răspundă la nici un fel de comandă. Fatalitate. O iubire dusă la extrem, asumată până la identificarea totală cu dorința de a fi cu omul iubit. Pe de cealaltă parte, contragreutatea care genera un perpetuu dezechilibru: nu puteam fi sigură în nici un fel că bărbatul pe care îl adoram simțea ceva pentru mine și în nici un caz nu-mi doream să fie vreun sentiment călduț de amiciție sau vreo simpatie firească între doi oameni ale căror drumuri s-au intersectat întâmplător. Nu credeam în întâmplare, credeam în destin și el mi se înfățișase dur, ca un adversar care mă provoca și mă izbea din când în când de pereți, fără să uite să mă îngenuncheze, din timp în timp…
Aici, în singurătatea ashram-ului, am învățat să trăiesc cu mine. Mi-am petrecut nopțile în propria mea inimă și m-a durut îngrozitor să desfac legăturile pe care prejudecățile celorlalți, nu ale mele, le-au întărit în sângele care începuse să se închege de viu, obliterându-mi arterele.
L-am iubit în fiecare moment al fiecărei senine și netulburate nopți, fără să mă gândesc la altceva decât la mâinile lui și la atingerile lui, mai pure decât aripile de înger, conștientă că atunci, acolo, e al meu, doar al meu, în locul acela în care mâinile mele se împreunau în meditație, așezate în dreptul inimii. Îl vedeam perfect și îl mângâiam în neștire, acolo nu se putea ascunde sau împotrivi, era el, cel dintotdeauna, neînfricat, dornic să mă vadă, să mă atingă, să mă îmbrățișeze…
Purtam sari-ul albastru pe care mi-l făcuse cadou în călătoria din Europa și parfumul din flori albe de patchouli, care mă apropia de candoarea privirii lui, în care am redevenit esență, fără să-mi pierd sălbatica (uneori) dorință de a fi femeie și de a mă bucura de trupul meu.
Nu puteam să îl ating decât cu apele sufletului meu, și-l purtam cu mine pretutindeni, apărat de toate relele, iar el mă umplea cu seninul lui, așa cum îl știam de la începutul Vieții. Nu ceream nimic, dar primeam în schimb libertatea lui și a mea, mai prețioasă decât orice avuție. Iubirea epuizează și se consumă, starea de a fi perpetuu îndrăgostit are farmecul ei inefabil, niciodată obosit…
Laksha, cu care mă împrietenisem pe viață, fata când nebunatică, exuberantă până la extaz, când profund întristată până la lacrimi, îmi fusese de ajutor, nu numai în momentele de transă, când aveam nevoie să fiu readusă în lume, ci și îndrumându-mă, ca o adevărată Mamă, spre adevărata înțelegere a lucrurilor: ”Dacă îți dorești atât de mult, nu se va întâmpla. Debarasează-te de dorință și de uitare, de patimă și neînțelegere. Nu poți face nimic să aduci lângă tine un om care nu simte apropierea ta, așa cum nu poți schimba mersul Soarelui pe cer. Vezi tu, de când e lumea și pământul, Brahma construiește, Vishnu ocrotește, iar Shiva distruge, pentru că totul e Creație neobosită… o singură verigă dacă se rupe în acest echilibru universal, vom pieri cu toții… Coboară în tine, acolo te vei întâlni cu el, exact în locul în care el a pătruns în inima ta. Acolo suntem stăpâni, restul e o poveste pe care o țese realitatea așa cum vrea ea, cu fire încurcate și pestrițe…”. Câtă dreptate avea și cât de mult confort îmi adusese renunțarea la ceea ce era obsesie, căutare, îndoială, gelozie, mustrare de conștiință…
Nu-l puteam avea acolo unde totul era de o relativitate înspăimântătoare, dar era numai al meu în intimitatea ființei mele, în straturile cele mai pure, în dragostea mea cea absolută și mai presus de toate, adevărată… S-ar fi putut să nu-l mai întâlnesc niciodată, să nu-l mai văd niciodată, să nu-l mai aud, și era foarte posibil să fie așa (acolo, afară, lumea se teme de prea mult: prea multă iubire, prea multă răceală, prea mult efort, prea mult sacrificiu, prea multă irosire…), dar eram perfect conștientă că lucrul acesta nu-mi mai putea face rău, în nici un fel… nu era o renunțare, era un alt fel de a iubi, așa cum iubești lucrurile pe care le construiești cu mâna ta, cărțile tale, copiii tăi, visurile și împlinirile tale, adică ceea ce crește din tine și rămâne cu rădăcinile acolo, neclintit… iubirea, până la urmă, nu e dorință, e mai degrabă o stare, aceeași cu care natura își iubește creaturile, fără să le subjuge – până și moartea nu e decât o altă formă de iubire, prin care ne întoarcem la Mama-Pământ, la uterul ei cald și veșnic primitor…
Nu uitarea, ci pasul suav în sufletul celuilalt, prezența neștiută și perpetuă în calmul nețărmurit al lucrurilor esențiale, nu cartea, ci pătrunderea dincolo de aparența rândurilor, nu alfabetul, ci semnul tainic al cuvântului șoptit…
Primăvara asta își cere tot mai mult drepturile, în fiecare sămânță care răzbate crudă, în lumină… E o căldură blândă și poalele sari-ului albastru netezesc pietrele spre odăița din capătul așezământului, privesc spre geamurile larg deschise și mă bucură sentimentul de pace care mi-a curățat rănile – îmi amintesc de pietrele de la malul mării, cât de mult ne-ar zgâria tălpile dacă nu le-ar netezi de-a lungul vremii valurile furibunde?
Nu știu dacă mă voi întoarce în lume, cu ce preț. Știu doar că în liniștea mea e el, pentru totdeauna.
