Desprimăvărare

Tabloul I: Undeva, aproape de calota glaciară, câteva dâre de nisip perturbă albul (ne)liniştit al zăpezii. Undeva, pe o banchiză, soarele s-a înfipt în dunga rece a frigului şi adastă acolo, anemic, cu privirea dusă într-o zare mult mai aproape de realitate. De unde reiese că obsesiile stilistice fac parte din peisajul teatral, dar, vorba unui clasic în viaţă, „ce nu ştii nu te dărâmă”. Un gând trece răzleţ pe deasupra copcii: „Se desprimăvărează şi e rost de spectacol, omenirea asta are nevoie de teatru ca de aer, ca de apă, că pământ avem destul, în care să ne întoarcem….”.

Se recită cu voce topită, precum sângele care se scurge pe faţa unei chiuvete albe, neştiutoare de vise:

Se topește zăpada în dragostea noastră
cuvintele prind rădăcini și se înnoadă
în malul sufletului nostru împietrind
e atâta stare de lumină între ele
cât două corpuri translucide
devenite unul.

Cuvintele noastre s-au dat unul celuilalt
s-au iubit sălbatic la primele ore
înstrăinând dimineața geroasă de soare
mi-a picurat pe frunte arsura
contorsionate și asudate
le-am auzim gemând.

Azi-noapte ți-am sărutat gândul
oprit în gâtul meu pe ultima silabă
voiam să-ți spun cu ultima tăcere
urăsc lifturile, tricourile albastre
desenele de pe pieptul lui 
și apele mele pierdute.

În lipsa ta simțeam cum cineva
umblă ca printr-o casă pustie
cu picioarele goale topite de spaimă
din ușă în ușă fără ferestre
scobind cu zgomot fără perdea
în carnea amintirii.

Zăpada topită în dragostea noastră
mai naște și azi vreo două micsandre
înfiorați cresc în parfumul lor
dinții de lapte ai durerii
te ating și tresar
cel mai frumos dintre toți.

Sfârşitul primului act. Cineva trage cortina, pare că e o comandă venită de undeva, de sus, ah, acest „undeva” e atât de obositor, şi totuşi, atât de real. Gândiţi-vă la cei pe care îi ştim undeva, credem că sunt undeva, iar acest undeva, de fapt, e cu totul în altă parte decât credinţa noastră şi decât puterea noastră. Oh, da, şi totuşi actorii vor trebui să mimeze acest „undeva” – cine se bagă? – poate chiar să facem un concurs de împrejurări în care să stabilim nişte criterii clare de departajare, undeva-ul meu, desigur, nu va putea coincide niciodată cu undeva-ul tău, aşa cum ADN-ul nostru nu-şi găseşte limbaj comun cu al tău, decât dacă facem copii care să ne poarte numele, eventual. De undeva, din sală, vocea aceea care vine din aproapele sufletului meu îmi şopteşte să stau liniştită, corabiile mele – zice- mai au multe porturi. Marea, ah, marea! Voi rămâne mereu îndrăgostită de marea asta care ţi-a sărutat cea dintâi şi ultima trădare, cum, pe vremuri, în grădina Ghetsemani, Iisus lupta cu soarta… şi nu primea paharul – ce rost mai au semnele citării, când am trecut pe acolo?

Urmează Actul II, atunci când va fi posibil, ştii tu, inspiraţia asta e foarte greu de strunit, foarte greu de prins în zăbală,

caii mei nu-s pământeni…