Cel mai dureros și mai umilitor e să îți fie refuzat darul. Cei foarte slabi, care se concep ca fiind niște ”sărăntoci”, au o atât de mare zgârcenie sufletească încât se tem *(de-a dreptul fobic) să se îndatoreze. Preferă să obțină furând lucrurile care le sunt oferite din preaplinul inimii. Am cunoscut un fost copil extrem de sărac care nu suporta să primească nimic. Trebuia să facă singur rost sau realmente să șterpelească, să ia prin efracție ceea ce i se dădea. Sigur, faptul că alții aveau de dat și el nu a fost o umilință timpurie care l-a tot urmărit. Pe termen scurt reușea să fie generos, să ofere ce se aștepta de la el. Dar toată viața s-a comportat ca unul care sare gardul să fure mere. A preferat să înșface trișând, pe furiș, să ia ca un hoț. Ca și cum nu i s-ar fi cuvenit nimic.
Dar tragic nu e pentru cei ”adaptați” în acest fel, ci pentru cei care au de-a face cu ei. Nu când ”ai nevoie” sau când ceri ajutor și ești ignorant e cel mai greu, ci atunci când ai imens de dat, când vrei să te dăruiești și ți se spune: ”prefer să cumpăr sau să șparlesc ce te-ar face pe tine fericit să îmi pui în brațe”. Cei cu mentalitate de ”săraci” au mai ales orgolii. Le confundă cu demnitatea. Preferă să pătimească, să fie frustrat, prefer să aibă parte de ciurucuri, ba chiar și de experiențe de cea mai proastă calitate, să poarte pantofi scâlciați decât o pereche nou nouță, de calitate, de dar. Preferă să se îngroape în mormane de plastic chinezesc decât aibă în casă un Da Vinci autentic dăruit…
Generozitatea, noblețea și bogăția inimii se văd nu atât în actul filantropic cât în felul în care știm să primim și acceptăm dăruirea celorlalți. În ”curajul” de a ne obliga față de ei.
Pentru mulți (deși e un raționament greșit) răspunderea vine o dată cu faptul că acceptă ceva. Nu. Răspunderea e egală și când dai (prentru că produci automat un spectru de așteptare) și când primești. Orice legătură umană incumbă răspundere, fie că fugi sau nu de ea.
Pentru omul matur nu există pauză de la responsabilitate.
Criza societății actuale și faptul că am ajuns în acest cerc vicios, în care dictatura-egoului face legea, se datorează tocmai faptului că prea des și prea repetat le-a fost respinsă (din invidie, lașitate, frică) tocmai iubirea celor înzestrați și dispuși să o ofere. Nu o insuficiență a resurselor, ci un surplus al lor au condus la calamitate.
Viața ne demonstrează cronic că oamenii nu au nevoie de iubire. Am nevoie de orice altceva: de surse de plăcere și delectare, de bani, de admirație, de libertate, de diverși combustibili, de energie, dar nu e dăruirea cuiva. Iubirea obligă, conjură, condiționează. Cel care nu o poate oferi se simte ultimul om să o primească… și, atunci, recurge la un act ratat, la ceva mult mai jegos și anume încearcă să obțină ceea ce i se oferea pe carea iubirii prin rapt și efracție sau prin minciună, prin dispreț, prin indiferență, prin cruzime.
Care mai de care speră să poată scăpa cu fuga de propria conștiință! Bine că se tem de ce crede celălalt, care mai poate fi ignorat, și nu de cum îi evaluează ”instanța de judecată” interioară.
