„Unii oameni văd lucrurile aşa cum sunt şi întreabă „De ce?”. Eu visez lucruri care n-au mai existat şi întreb „De ce nu?”. (George Bernard Show)
Nu e despre îngeri sau demoni, despre stihii sau despre forțele misterioase din univers, nici despre destin sau alte fantomatice prezențe din existența noastră, despre propria noastră incapacitate de a vedea unele lucruri sau de acea dorință de a nu le vedea, ca un fel de ”orbire” temporară care să ne scutească de disconfort.
E despre locul acela din noi în care ajung toate întâmplările la care suntem părtași cu voia sau fără voia noastră și despre ecoul lor în această prea puțin cunoscută lagună cu care am putea să echivalăm ființa noastră interioară. În apele ei calde și liniștite se reflectă lumea pe care o visăm și pe care, în perfecțiunea ei, o construim în afara celei reale, cu o luciditate neatinsă de morbul vreunei îndoieli sau de lama rece a vreunei remușcări.
Acolo nu vine nimeni să se scalde și să tulbure limpezimea și frumusețea organică a ființei noastre primordiale, cea dinaintea alungării din Paradis. E plaja aceea cu nisip fin de culoarea argintului spre care, la întâlnirea de peste veacuri, vom merge desculți și cu mâinile curate, ca să putem îmbrățișa lumina eternului răsărit. Locul cel mai pitoresc și totodată cel mai vulnerabil din noi, dacă am avut șansa de a-l descoperi vreodată, pentru că nu vom găsi niciodată materialul suficient de dur și într-o cantitate suficientă spre a ridica în jurul lui un zid impenetrabil. Atât de mult trăim de azi pe mâine, încât lumea ne prinde mereu cu porțile deschise și cu zăvoarele căzute, pasibili de a asista neputincios la spectacolul propriilor deziluzii.
Fericirea se vede, se strigă în gura mare, are luciul inconfundabil al metalelor prețioase, fericirea înfioară și reverberează în culori inefabile. Lucrurile care nu se văd sunt cele care se simt și se tac. Ele dau consistență dureroasă mai întâi sufletului, care crește în plexul solar dospind de nedreptate și neînțelegere, apoi spiritului, pe care îl cioplesc în așchii dure, asemeni unui trunchi de copac ciuntit de un topor neascuțit. Fiecare lovitură pe care o primim sună înfundat, mai mult a geamăt decât a strigăt de răzbunare.
E despre nefericirea de a înțelege că viața este o luptă continuă cu timpul, cu destinul și cu semenii, care de multe ori acoperă de urât plaja micuță și cochetă de la mal. Unele urme se șterg, ca într-un palimpsest, erodate de valuri, atunci când învățăm iertarea, altele rămân la suprafață crestate în stâncă vie și chiar dacă durerea e efemeră, cicatricile rămân ca o lecție despre rostul lucrurilor care nu se văd.
Citiți și Întâmplarea suntem noi înșine, de aceeași autoare…
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
