Aflu că tot mai mulți vor să elimine basmele de pe lume pe motiv că nu le convin arhetipurile din ele. Le numesc greșit și ignorant stereotipuri. Stereotipuri sunt clișeele din sloganurile lor.
Arhetipurile sunt tezaurul evoluției, sunt transcendente chiar și civilizației, au legătură cu instinctele și cu formele primordiale ale simțirii, moralității și existenței.
Nu cred că există o formă de interpretare legitimă a basmelor alta decât cea jungiană. Personajele sunt arhetipale, situațiile au un cod simbolic.
Numai comuniștii au mai vrut să atâta înverșunare să distrugă întreg tezaurul de simțire umană, să deturneze natura.
Nu știu ce studii au acești alfabetizați care se plâng că, bunăoară, Cenușăreasa ”promovează” modelul unui copil neglijat și maltratat. Amicilor, sunteți idioți. ”Promovează” (scuzați obscenitatea verbului) speranța! Ideea poveștii e că un copil necăjit și chinuit și exploatat se poate preschimba într-o tânără adorabilă cu un caracter frumos și care e preferată de prințul cel bun unei încrezute răsfățate și fandosite. Ideea oricărui basm e că binele învinge răul. Că o fată săracă, orfană și bună la suflet are mai multe șanse să fie iubită decât o înfumurată. Basmele au în vedere astfel de valori. Noțiunile contemporane de ”frumusețe” denaturează și falsifică frumusețea, o reduc la o accepțiune precară și superficială, dar nu e vina rapsodului popular! Nu se spune nicăieri că suava Cenușăreasă se încadra în canonul 90/60/90, nici că mama cea vitregă n-ar fi fost fost ea, poate, fotomodelul. Nu se spune că fetele urâte erau grase și nu erau bune de pus pe coperți de pictoriale.
Frumusețea celei pe care o preferă prințul din povești e organic legată de candoarea și noblețea inimii. De asemenea, în universul lor, urâțenia se substituie răutății și meschinăriei. Nu e vorba acolo de stereotipurile din Cosmopolitan! Sigur că femeia-cea-caldă-modestă-și-iubitoare e mai frumoasă decât cea pretențioasă-arțăgoasă -și-pizmuitoare. Și nu e o ”discriminare”, e ”meritocrație”, ca să o traduc în termeni ideologici.
Nu știu ce fel de ”lume mai bună” vor cei cărora le put modestia, discreția și delicatețea care caracterizează personajele pozitive din basme.
Neo-limbajele de lemn au infestat pur și simplu revistele mondene anglofone și produc, la expunere îndelungată, chiar migrene. Nu vreau să comentez mai mult că n-am răbdare. Ceea ce nu pricep acești ”pricepuți” meșteri mari & reformatori e că basmul popular e o creație complexă și organică, cu o perioadă de gestație lungă, ca și folclorul, el colectează simțirea, experiența și înțelepciunea populară în narațiune și în imagourile personajelor; nu orice minte excentrică poate livra prin curier-rapid povești nemuritoare.
Nu există sexism în basme, e o speculație vulgară. Mama-vitregă nu e cu nimic mai rea decât căpcăunul, ghionoaia nu e mai rea decât balaurul. Vrăjitorii răi sunt de ambe sexe. Nimfele nu sunt cu nimic mai periculoase sau mai lubrice decât faunii. Mai ales în basme nu există discriminare.
Interpretările de rit nou ale basmelor sunt emise de la un capăt la altul în falset. Mistificări.
Faptul că eroii masculini salvează de abuzuri, agresiuni, suferințe, viol personajele feminine e un lucru admirabil. Ar fi infinit mai urâtă, mai ticăloasă și mai tristă o lume în care femeile s-ar salva singure sau ele între ele. Abia această viziune e una abuzivă pentru că atacă fundamentele existenței, legătura instinctuală dintre bărbați și femei. Natura a pus în noi această dependență, ea da măsura condiției noastre biologice, umane. O lume în care ne răzvrătim într-așa un hal împotriva naturii este una hotărât bolnavă… Doar niște nevrotici și niște dezaxați pot detesta într-așa un hal creația vieții.
Nu există sexism în basme, doar dragoste. Femeia e salvată de bărbat de un mediu ostil și opresiv nu ”de ea însăși”, bărbatul e ”Animus”, e sufletul ei. Trebuie să le explici ”reformatorilor” ca unor extraterești înrăiți cum stă treaba. Fata din poveste e maltratată de oameni răi, de străini, de niște afurisiți care nu o înțeleg, cărora nu le pasă de ea, care o exploatează și ignoră, iar dragostea bărbatului o eliberează. E valabil și invers. Și Făt Frumos pleacă în lume în căutarea iubirii. Nimic, nimic sexist. El e mai puternic fizic și emoțional, firește, e un adevăr. Chiar și când e eunuc, tot are mai mult testosteron și mai multă forță. Bărbatul se luptă cu zmeul și stihiile naturii pentru femeie. Dar nu e nimic insultător în faptul că dragostea lui o salvează de cruzimea naturii și răul mundan.
Înțeleg foarte bine ura, frustrarea, turbarea cu care unele femei resping modelul… înțeleg că nu au avut parte de dragoste și vor să distrugă templele erosului care sunt aceste basme. Înțeleg. Dar unele dintre noi, care am mai avut parte așa, pe apucate, un stop, pe ici pe colo sau măcar am văzut cazuri în familie… parcă n-am vrea să punem dinamită la temelia lor.
M-am cam plictisit de amazoniade.
Așa cum există nenumărate secte și grupări religioase, putem considera că există și bisericuța sufletelor romanțioase. E și dreptul nostru să avem cult falic sau de care o fi fără să fim insultate, ca adepții oricărei alte credințe.
Lăsând acum gluma, basmele sunt minunate parabole despre condiția umană, despre inițiere, despre căutările, răticirile și împlinire acestei ființe umane căreia faptul de a avea o conștiință i-a hărăzit o soartă marcată de dualități și răscruci, de bine și rău, de tragedie și fericire.
Am citit diverse materiale produse fie de tineri imberbi, fie de posedați ideologic care nu înțeleg nici menirea basmelor nici planul (atemporal și transcendetal) în care se întâmplă. Le combat cu zel proletar și cu mânie realistă. Dar ele nu se vor o ilustrare a realității, nici un surogat de realitate, nici măcar formule de trai ”ideale” sau compensări ale tragediei umane. Ele sunt pietrele de temelie ale sufletului, repere fundamentale ale vieții noastre interioare, ele vorbesc despre aspirațiile noaste – mistice, despre visele sufletului. A scris Gaston Bachelard un minunat eseu intitulat: Dreptul de a visa. Asta vor să ne ia irespondabilii și învrăjbiții militanți și justițiari sociali: dreptul de a visa.
Acesta este doar un exemplu printre nenumărate altele:
https://www.independent.co.uk/life-style/health-and-families/fairy-tales-children-stop-reading-parents-body-image-gender-roles-women-girls-sexism-a8067641.html
Basmele sunt forme transcendentale de simțire și înțelegere a lumii, aș zice că sunt mitologii naive, au spirit religios, suflu mistic, dar într-un sens oniric și ingenuu. Cumva, parcurgându-le, ți se lasă o liniște în suflet, acea stare de împăcare care însoțește parcă un suspin de ușurare: ”există un Dumnezeu în toate”.
***
Teza operațională din spatele acestor argumentații este o ea însăși o premiză falsă, o fraudă științifică. Psihismul uman este un organism foarte complex, nu se supune formulelor simplist-mecaniciste pe care se bazează postulatele acelora care susțin că manifestările și comportamentele umane sunt coagulate doar pe cale conștientă și doar prin infuzie și influență de mediu sau cogniție. Psihologia abisală de tip jungian arată limpede că nu venim pe lume ”tabula rasa”, că ne naștem cu un tezaur de trăiri ancestrale, de predispoziții, fatasme, dorințe, aspirații. Formulele noastre lăuntrice sunt modulate și plăsmuite în spectrul unor structuri predefinite și urmează traiectoria unor vocații arhetipale. Jung arată că existe multiple organizări ale psihismului, unele mai raționale, altele mai instinctuale, unele mai senzoriale, altele mai sentimentale, unele mai dramatice, altele mai calme, că există tendințe înnăscute spre introversie sau extraversie, spre așa zise temperamente artistice sau de cercetători sau de binefăcători. Pur și simplu ne naștem cu un simț mai proeminent al compasiunii sau cu unul estetic, cu înclinații spre aventură și descoperire, iar aceste chestiuni nu au nici o legătură cu condițiile de mediu în care ne formăm. Sunt nenumărate chemările și preferințele de gust, tonalitățile și registrele de stare și de climat interior care ne definesc felul de a fi specific și care nu țin de contagiunea cu ceea ce ni se arată, spune și indică din exterior. Psihismul uman nu este doar conștiință, desigur. Aceasta este doar partea vizibilă și infimă a unui iceberg uriaș al cărui corp masiv se asunde adânc în ape. Organismul psihic cu toate caracteristicile lui distinctive nu îi datorează decât infim educației textuale sau conștiente. Învățătura – directă, prin contagiune cu viața sau cu comportamentul și trăirile și stările celorlalți, cântărește mult mai greu decât cea intermediată prin lecturi. Limbajul afectelor, al gesturilor, al trupurilor e mai percutant decât cel textual, e un fapt dovedit. Experiența sensibilă pe care viața ne-o livrează nemijlocit contează mai mult decât ce ni se spune sau ne sugerează lecturile. Dacă nu am avea repere interioare, cărțile ar fi ininteligibile.
În basme venim pe lume ”chitiți” să credem… În plus suntem ceea ce ne-au dăruit părinții: prin gene, prin contact direct cu experiența lor, cu credințele lor, cu sufletul lor.
Rolul educației de tip cognitiv-lexical-și-vizual e minor. Minciuna acestor interpretări tendențioase la adresa basmelor constă în faptul că alocă educației textuale un rol mult mai mare decât îl are în realitate în formarea comportamentelor, convingerilor și credințelor, a reperelor noastre lăuntrice.
De asemenea aceste prezumții insultă discernământul uman.
Nopțile Sheherezadei. O colecție de basme care mă fascinează și acum. Sclavia fetei-din-poveste are și un înțeles simbolic, după cum are și ”zidirea” din Mitul lui Manole. Fiind o parabolă a creației interpretarea justă este aceea că o operă de artă sau de credință (e vorba de ctitoria unei biserici) nu se poate înfăptui dacă nu pui în ea tot ce ai mai de preț și sufletul tău. Acolo femeia-zidită e Anima, adică sufletul bărbatului. În cele ”1001 de nopți” sclavia e simbol al dăruirii și slujirii prin dragoste a bărbatului. Iubirea e alimentată de povești, de fantasme, altfel moare, acesta este înțelesul -esoteric al basmului.
Dintre toate formulele de viață posibile singura care este discriminată în lumea așa zis ”liberală” este aceea a femeii heterosexuale care vrea să se simtă dominată și condusă de bărbat, care vrea să fie casnică și să îi fie devotată. Acest model, care se regăsește în basme, e realmente denigrat, iar cele care îl resimțim ca dezirabil suntem permanent încondeiate pe motiv că nu ne-am ”emancipat”. Pentru că ar fi ipocrit să invoc ”victimitatea” deoarece nu dau doi bani pe acceptarea socială și nu mă preocupă în nici un fel, n-am să insist pe această linie de gândire, dar spun că ”marii justițiari” sunt discriminatori față de categoria umană din care fac parte.
Unora ne plac basmele cu prinți salvatori! Unora ne place tangoul! (dansul acela incorect politic în care bărbatul conduce, seduce și subjugă femeia). Unora tocmai starea de fragilitate și dependență ne produce voluptăți. Cu ce drept vor acești pseudo-umaniști să ne ia sursele de plăcere?
Este o culme a ipocriziei și mizeriei intelectuale din partea acestor ”exegeți” și predicatori ai drepturilor și libertăților umane să țină, pe de-o parte, apologia drepului oricărei femei de a-și trăi viața așa cum vrea și, pe de altă parte, să încerce să o facă pe oricare să se dezbare de voluptățile ei inime, atunci când plăcerea ei contravine interesului lor ideologic. Când ceea ce o împlinește pe nenorocită este să se arate supusă bărbatului iubit sau să îl încânte sau să fie frumoasă pentru el, e numai bună de ”reformat”.
Ei nu le apără drepturile, de fapt, femeilor, vor să le impună noi norme! Neo-feminismul e un curent misogin.
Nu poți să îi impui unui om, pe motiv că vrei îl eliberezi, să-și sacrifice sursele concrete și reale și tangibile de satisfacție. Dacă femeia e fericită în fantezia ei de sclavă, cum să îi iei această bucurie invocând faptul că îi vrei ”binele”? O eliberezi de ce? de orgasm? O scapi în sfârșit de plăcerea care o lega de bărbat?
Dacă dorința femeii e să se pună în slujba bărbatului și să se auto-anuleze chiar pentru el se aplică exact același raționament de principiu ca și în cazul în care e vorba de un cuplu homosexual sau de lesbine. Nu sunt tolerabile lipsa de logică sau standardele duble! Dacă e liberă să aibă orice preferință sexuală și orice orientare și dacă e legitim, cât timp e consimțit, să facă tot ce vrea cu sufletul și trupul ei, atunci e dreptul ei să fie sclava sau stăpâna bărbatului, la alegere. Logic. Dacă nu contează că ”homosexualitatea” e sau nu o deviere și, da, nu contează, – oamenii au dreptul să fie fericiți în orice condiții – atunci nici femeia încântată să fie supusă bărbatului nu trebuie tratată ca o deviantă. N-are dreptul o lesbiană sau o frigidă sau o dominatoare sau o cutră sau o precuvioasă să îi impune altei ființe umane ”binele” ei.
Chiar dacă, prin absurd, poveștile din Nopțile Sheherezadei ar ”perpetua” acest model, sunt atât de multe altele în lume acum, există deja o atât de mare diversitate, încât nici o femeie care ar râvni să fie în pielea sclavei n-ar face-o în criză de inspirație sau de repede.
***
Ar mai fi un argument care contracarează obiecția că basmele nu sunt realiste.
Nici viața nu e realistă. Viața nu se reduce la exterioritate, la ceea ce se poate fi obiectificat și materializat.
Există și un plan oniric respectiv unul fictiv care alimentează mentalul contingent… Poate că fără ele am înnebuni, ne-am prăbuși în depresie. Puterea sufletului de a transfigura realitatea, pe care basmele o potențează, o reflectă și o reconstituie, e ceea ce împrospătează mereu peisajele minții, neîntreruptele noastre filme interioare.
Ficțiunea și realitatea sunt vase comunicante, se întrepătrund și se primenesc reciproc, se alimentează una pe alta. A-i nega existenței, și chiar realității, înseși dimensiunea fictivă e un act mistificator. Doamne ferește să ajungem în situația de a nu mai putea transfigura realitate.
Orice experiență fericită se bazează pe ceva mai mult decât pe o realitate palpabilă, obiectivă, se bazează foarte mult pe ce investim în ea.
Desigur, un pragmatic înrăit ar exclama: ”dar e absurd!”. Sigur că e absurd. Dar asta face diferența între noi și mașini. Sufletul mizează pe absurd, pe miracol, pe imposibil. Sufletul respiră prin puterea absurdului nu prin cea a raționamentelor juste.
Basmele alimentează niște forțe secrete ale sufletului nu dau satisfacție previziunilor seci și neinspirate ale minții. Menirea lor nu e să corespundă realității, ci să îi alimenteze sufletului puterea de a investi în ea: vis, speranță, dorință.
Dragostea e inspirație, e plăcere, voluptate de a trăi. Și ea e în mare măsură proiectată, fictivă. Ea vede și pune întotdeauna în lucruri și ființe ceva mai mult decât sunt. Dar acest substrat fantasmatic al ei este ceea ce-i dă elan. Acest surplus. Fără ea totul e atât de searbăd, viața devine fără gust și insuportabilă…
Lăsați basmele în pace, căci nu fac decât bine!
