Foto: Csaba Teleki
Pe Cosmin Neidoni, omul cu chip de înger, îl știm din postura de prozator, iar acum asistăm cu bucurie la o performanță reală, pe care o anunță pe pagina de Facebook: …”la un an jumătate de la apariție, cartea mea „Viața la 40 de ani” rămâne în topul celor mai citite cărți de beletristică ale Editurii Libirs Editorial.”, mulțumind cititorilor care îi pregătesc o surpriză asemănătoare și cu noua apariție: „Regatul celor mai frumoase depărtări”. Ceea ce știu mai puțini este că, undeva, în sufletul lui mare, există un loc tainic în care făuritorul de frumos zămislește poezie, lăsând la iveală, în momente cumpănite, poeme pentru oameni. Despre dragoste, amintiri la granița inefabilului, prietenie, despre frumusețe și feminitate, pentru că el este, aidoma cavalerilor din vremurile bune, un veșnic îndrăgostit de lumea sensibilă și de toate avatarurile ei pământene. Într-un limbaj delicat, cu subtilități metaforice, poezia lui învăluie și vindecă, acolo unde s-ar mai putea afla nevindecate răni sau cicatrici. Un suflu optimist se insinuează în fiecare vers, care pornește dintr-un spațiu poetic al realității imediate și devine, ca prin miracol, stare de spirit, emoție care provoacă la reflecție.
Cosmin Neidoni este un iubitor de frumos, și, la rândul lui, un iubit etern al muzelor:
„Dacă aș putea să mă strecor prin una din ușile care au mai rămas întredeschise în urma mea, L-aș ruga pe Dumnezeu să-mi dea o singură zi, una de vară, pentru a mă pierde în (ne)cuprinsul ei cu inima pe care am avut-o fiind copil. Și L-aș ruga să îmi dea puțin din priceperea omului adult, nu mult, doar atât cât să pot înțelege că locul numit copilărie, acela în care nu se moare, în care părinții sunt tineri și bunicii încă suficient de sprinteni – este singurul paradis pe care omul îl poate locui fără ca mai întâi să treacă prin moarte.
Dacă Dumnezeu mi-ar îngădui să fiu încă o dată copil, doar o zi, aș alerga fără să îmi pese de nicio julitură de pe genunchi, și i-aș spune adultului care am devenit să-l roage pe bătrânul care se va naște din mine să nu mă uite de tot și i-aș spune că dacă nu mai poate alerga, să meargă încet, dar să nu se oprească niciodată și să nu țină cont de zgârieturile adunate pe inimă, vor fi fiind multe până atunci. Să râdă – ca în copilărie ori să zâmbească. Să nu uite niciodată să zâmbească.”
Și mai departe: „Cât de mult am de învățat de la copiii mei. Îmi vine să spun că mă cresc ei pe mine cu răbdarea, cu veselia si optimismul lor, cu felul simplu, uluitor de simplu, de a se raporta la tot ce îi înconjoară.” Iar ceea ce învață maturul e lecția frumuseții cuvintelor și a frumuseții de a fi, pe care o transmite, „simplu” – așa își intitulează câteva creații, celor dispuși să învețe de la el mai departe.
Simplu poem despre amintire
Între zbuciumul de a nu te fi uitat
si frenezia hipnotică
a surâsului tău,
între semeția neînvinsă
a privirilor tale
și amintirea difuză a primului sărut cu ochii închiși,
acolo, neștiută de nimeni,
s-a închis – ca o floare de noapte –
inima mea!
Simplu poem despre prietenie
Am cumpărat un carnețel mic
cu învelitori roșii și altul cu învelitori albastre.
În primul îmi notez toate zilele când uit de tine,
iar în al doilea toate acelea în care mă bucur că te știu.
Primul are toate filele încă nescrise,
iar pe cel cu învelitori albastre l-am înlocuit
cu unul și mai mare – de o mie de pagini,
prieten drag!
Poem de dragoste
Tu, dintre toate trecutele iubiri,
ai păstrat nealtărată forța
invadatoare a amintirilor
ca un amestec dulce-amar de exuberanță și dezolare …
Dacă mâine te voi (re)întâlni
pe calea mea (ne)hotărâtă de nimic
am să-ți dăruiesc – magnifică și fecundă –
metafora curgerii mele!
Nu te teme de sângele care se prelinge – sunt donator universal de poezie!
Poem simplu
Deschide brațele,
fii altarul meu,
al celui care – pentru a crede –
are nevoie să vadă,
simțind că sub forma unui chip
și al mâinilor nespus de frumoase,
al degetelor inelate
și al devălmășiei pletelor
stă – neclintită –
o mică zeitate.
