De ce iubim tocmai când nu mai putem iubi?

Venind spre cabinet, mă descopeream, cu fiecare pas înainte, sfârșit, devitalizat, îmi simțeam trupul atârnând în strânsoarea hainelor și înaintam năuc, neputând să-mi explic greutatea cu care îmi târam picioarele sau forța indicibilă care mă trăgea spre pământ. Cred că eram foarte obosit, dar senzația nu radia fizic, ci venea din interior, din straturi pe care oricât le-aș fi răscolit cu mâinile goale nu le puteam descoperi, atât erau de bine ascunse – atât le ascunsesem de bine… Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc, spunea Octavian Paler, și mă preocupam acum să-mi ascund tristețea, pentru că urma o zi în care trebuia să fiu al meu, pentru alții care aveau nevoie de mine mai mult decât aveam eu. Mă gândeam la noi și la tot ceea ce se întâmplase în acești din urmă patru ani. N-am știut decât să îi rup sufletul. Sau cel puțin la asta ajungeam de fiecare dată. Același impuls ticălos de care nu mă puteam feri, orice aș fi făcut. Întrerupând orice legătură cu ea, aveam momente când aș fi vrut-o înapoi, dar niciodată pentru mai mult decât puteam să duc… voiam pur și simplu să fie acolo, printre rânduri, dincolo de baricadele pe care le-am ridicat în mine și împrejurul meu, așteptând cuminte, nemișcată, să îi simt vibrația nematerializată în vreun fel. Era senzația aceea de confort pe care ți-o dă prezența unui pește în acvariu – nu pui mâna pe el, dar îți place să îl privești. Îți plac toate culorile lui pe care și le exhibă nestingherit, îți plac toate stările lui, inclusiv când se ascunde în nisip  sau în cotloanele micuțului castel din piatră roșiatică, îți place să îi urmărești dansul prin apă – dar în același timp știi că dacă l-ai ține în mână i-ai putea face rău, s-ar putea sufoca trăgând prea mult aer sau l-ai putea scăpa, zbătându-se prea mult… N-avusesem puterea nici măcar să îi spun: Iartă-mă, femeia mea…

Acum că mă sunase, trebuia s-o văd. Era pentru mine însumi teribilă provocare… Îmi cerea ajutorul și urma să ne prefacem că între noi lucrurile erau așezate în rama unei relații profesionale, terapeutice. Glasul ei mi se păruse din cale-afară de precipitat, ceva o neliniștea, mă temeam că revenise psihoza și mi se risipeau toate șansele de a o vedea revenită la realitate… la realitate? Care dintre realitățile în care era egal captivă era cea adevărată, cea autentică, cea în care era Ea? Mă silisem s-o aduc în realitatea aceea pe care sinucigașii o părăsesc cu zâmbetul pe buze, și nu mă gândesc la cei comuni, ci la acei oameni superiori care și-au dorit și chiar și-au construit lumi paralele în care să evadeze, și câte cazuri! Aproape că nu există un scriitor sau vreun om de știință să nu-și fi dorit să iasă cu totul din lumea în care totul se scoate la mezat, trecutul, viața, soarta, unde timpul și spațiul ascultă de legi stricte, ca și societatea care te închide între filele unei cărți scrise de un cabotin… Ajunși narcotici, alcoolici, marii neînțeleși pe care viața asta despre care vorbesc i-a trântit cu minte prin praful deșertăciunii m-au făcut să înțeleg și să accept existența reală a dorinței de evadare, de libertate, singura șansă la descătușare și fericire. Și totuși, suntem constrânși de propria noastră ființă, de propriul nostru corp (tragic paradox) să ne târâm jalnic oasele prin lumea asta care ne cântărește fiecare gest și ne măsoară fiecare privire, fiecare oftat, ne trage mereu ocheade ca s-o simțim mai bine respirându-ne în ceafă, ca un memento mori… Mult timp nu reușisem să înțeleg cum de nu se poate desprinde, cum nu putuse reveni la ceea ce fusese cu puțini ani în urmă, și eram conștient că pentru ea rămăsesem cer și mormânt…

Mă aștepta în vestibul, era pierdută, se uita prin mine cu un aer atât de natural încât părea vie, pentru că era aprinsă într-o vibrație continuă, frământa în mâini o eșarfă roșie de mătase cu care nu știa sau nu găsea ce să facă, și-a scos pe jumătate paltonul și l-a tras energic înapoi, ca și când îi era foarte frig (sau foarte frică) și s-a apropiat de mine, credeam că își dorește o îmbrățișare; în fața mea, m-a cuprins într-o privire sleită, aproape cum stăteam de ea am simțit în vocea ei un plâns recent, aproape cald, stăpânit și acum cu greu… Mi-am dat seama… mi-am dat seama… acum știu… puținele cuvinte pe care le repeta întruna se legau ca și când le-ar fi recitat în minte de mii și mii de ori, în febra revelației păreau o izbăvire, o litanie, un descântec cu care alunga demoni nevăzuți arzându-i sufletul până în ultimele bolgii, era în felul în care le rostea, așa cum i se prelingeau din suflet, ceva ciudat însă, nu era bucurie, nu era tristețe, era mirare și un sentiment al neputinței, mi-am amintit pe loc de scenele în care oamenii luau foc de vii și nu puteau decât să-și urle clipele din urmă și luciditatea, conștienți că nu pot face nimic pentru a se salva. Au trecut clipe grele, caustice, până am găsit cheia și, în clarobscurul camerei, am înaintat amândoi, ca niște păpuși mecanice, fără să ne atingem, fără un cuvânt, ca și când sufletele noastre n-ar fi fost unite în aceeași flacără pârjolitoare, eu m-am îndreptat către fotoliu, cu pași egali, ea a ocupat sofaua în grabă, ca și când s-ar fi temut să nu piardă locul sau ar fi vrut să se ferească de ceva care o agresa, ca într-un coșmar… azi nu vreau să stai cu fața la mine și nu vreau să văd nicio lumină, nicio lumină, te rog fă lucrul acesta pentru mine, azi mă dor ochii și lumina îmi amplifică durerea de cap… Somatizase, așadar, furtuna din interior și acum se resimțea acut, cred că suferința fizică nu putea fi decât pe măsura celei ascunse, care-și cerea ardent ieșirea în afara ei. Întinsă pe pat, din unghiul din care o urmăream fără să ne întâlnim privirile, continua să fie agitată, pentru că genele i se împreunaseră într-un joc tremurat, spasmodic, își mușca buza de sus cu nervozitate, pe gâtul lung șuvițele de păr răzvrătite croiau fantomatice cărări, pieptul urca și cobora într-un tempo neregulat, rochia de mătase verde își răzlețise volanele și îi dădea un aer neîngrijit, nefiresc pentru ea, de întomnare sălbatică… Am simțit că îmi revin încet, încet, forțele, pentru că asta mi se întâmpla de fiecare dată când aveam de-a face cu cineva care avea nevoie de ajutorul meu, profesional sau amical, se isca în mine o putere extraordinară de a ieși la suprafață pentru a-l trage pe celălalt la liman. Trebuia să preiau controlul și s-o aduc în apele mele curate și limpezi ca să se poată liniști, ca să mă pot liniști.

– Vrei să-mi spui tu singură ce s-a întâmplat, sau vrei să te întreb eu, ca să ai timp să reflectezi, să-ți aduni cuvintele și să mi le dai, să-mi dai mie tot, ca să te eliberezi?

Calmul vocii mele, semi-întunericul, pacea pe care o transferam prin puterea minții asupra ei, liniștea deplină au îmbrăcat-o ca într-o haină de catifea albastră, moale, și a început să respire, la început greu, din coșul pieptului, apoi din ce în ce mai rar, mai profund, tremurul feței s-a potolit, vena de pe frunte și-a netezit pulsațiile și am observat cum se destinde, cu fiecare mușchi, cu fiecare cută a pielii, era din nou dincolo, o simțeam cum alunecase aproape definitiv, iar călătoria asta îi desenase pe chip o dulceață inefabilă, trădată de o singură cută care îi împărțea fruntea în două lumi… Așteptam să înceapă să vorbească și mi-am ținut respirația, să n-o întrerupă nimic, pentru că fiecare cuvânt venea din adâncuri numai de ea știute… Șemineul dădea fiecărei clipe alură de caramel topit, și ele se desfăceau între noi ca niște flori de lotus, până când am simțit că așteptarea se transforma, fără grabă, într-o stare de relaxare totală, mai larg, mai departe, la marginea…

Am închis ochii și am văzut-o, ca ultima oară, în valurile care croiau pe țărmul mării veșminte alburii de spumă, râdea cuprinsă de frenezie, cu capul pe spate, cu umerii goliți de straja rochiei albastre de voal, lovind apa viguros cu picioarele, ca și când ar fi vrut să se apere de ele, era furtună și răsărit de soare în toată ființa ei, își prinsese în mâini, deasupra șoldurilor, poalele rochiei și cânta o melodie pe versurile Cameliei Radulian, mi se pare ”Mi-e teamă, respirând, să nu ucid/ Secunda asta, veșnic trecătoare/Să nu te pierd, mă osândesc să-nchid/ Pe veci, în mine timpul, cu zăvoare…”. M-a tras de mână după ea și îmi făcea semn către pescărușii din zare, pe care-i îngâna: sunt liberi, sunt liberi, uite-te la ei cum vin și pleacă, sunt liberi, sunt liberi!!! Astăzi o să scriu în jurnal, și tu o să-mi aduci aminte negreșit (își dusese mâna la inimă într-un gest teatral, de Ifigenie) că marea e singura ființă capabilă să îi redea omului dreptul de a fi, doar ea respiră, expiră libertate prin toate valurile, la nesfârșit, doar ea ne poate judeca în veci! Ai mai văzut vreodată atâta senin, atâta cer, atâta soare, numai pentru noi doi? Adorația ei pentru litoral experimenta, la malul mării, formele nebuniei, dar era o nebunie creatoare, pentru că întotdeauna se întorcea acasă cu caietele doldora de amintiri din viața aceea frumoasă și liberă de orice prejudecată. Simți marea? mă întrebase într-o seară printr-un mesaj trimis de pe litoral și aș fi vrut să îi spun că simt tot ceea ce simte și ea, de o mie de ori mai puternic, pentru că venea de la ea… Numai seara o împovăra cu tristeți obscure și cădea într-o stare densă de melancolie, sfârșită într-o muțenie stranie, de pasăre de lut cu chipul colorat, dar fără glas… Seara rememora pagină cu pagină iubirea noastră  și toată suferința i se întorcea în minte, dinspre emoțiile sedimentate în adâncul sufletului și nu mai putea scoate nici un cuvânt, doar ochii, ochii spuneau atât de multe, când juca lumina în picături albastre… Îmi aduc aminte că am rămas fără replică la telefon, când mi-a spus (din Veneția mă sunase): „Nu există clipă de fericire pe care să n-o fi plătit cu cea mai neagră amărăciune și totuși nu pot scăpa de fantoma asta, de iubirea asta letală care mă bântuie de atâta vreme și mi-a legat picioarele, cum se leagă caii în câmp, să nu poată fugi departe. De ce iubim tocmai când nu mai putem iubi?”– și nu puteam concepe neputința ei de a se salva, oricât ar fi încercat, oricât aș fi încercat s-o vindec de ea, chiar dacă nu era lucrul pe care mi l-aș fi dorit vreodată…

Mă uitam la ea, pierdută în vise, nu scosese o vorbă, dar cuvintele ridicaseră în ea stâlpi gigantici în mișcătoarele nisipuri… trecuse bine de jumătatea de oră îngăduită, focul pâlpâia sleit și tăcerea amenința să se transforme în semne de întrebare, știam că am alunecat și eu pentru momente bune în lumea ei de unde adusesem și seninul și furtunile prin care trecuse fără să se poată debarca, fără să poată ancora la țărmul liniștii regăsite, dar mi se părea târziu acum, se înnoptase și senzația de amorțeală din picioare devenise o certitudine dureroasă… M-am ridicat și agenda s-a desprins din poala mea, cu tot cu cana de cafea, spărgând în tunete încăperea, acum trebuie că s-a trezit din visare, e atât de liniștită încât n-a auzit zgomotul acesta infernal, sau nu mai vrea să-mi povestească, acum că s-a regăsit?

N-aș fi vrut să mă apropii și totuși, fatidic, voiam s-o ating, s-o scutur cu toată puterea, să-și deschidă ochii, veselă sau tristă, nu mai conta, să râdă sau să plângă în hohote, isteric, să arunce toată tristețea în focul care desena umbre pe fața ei acum întoarsă. Lângă pleoapă, o lacrimă își uscase sarea și presărase urme de zăpadă pe catifeaua mohorâtă a pernei. Pe gât, pandantivul cu smaralde își juca în valuri amăgitoarele ape, încremenit pe pieptul nefiresc de alb, pierdut în valurile de mătase verde ca un țărm uitat, iar eșarfa roșie își îngropase sângele între firele covorului, parcă dorindu-și să se-ntoarcă acasă, pentru o ultimă fluturare, de adio, în mâna care o scăpase, inertă… Voiam să îi spun ceea ce repetasem de mii de ori, neobosit: Iartă-mă, femeie a mea…

Citiți și Ascult Gershwin și o iubesc mai mult ca niciodată...

Bel Esprit