„Dalí are conştiinţa propriului geniu. Până la vertij”

Salvador Dalí, născut Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí Domenech, (11 mai 1904, Figueras, Spania – 23 ianuarie 1989, Figueras) a fost una dintre cele mai excentrice figuri artistice pe care le-a produs vreodată umanitatea, iar opera lui, încadrată în punctul culminant al suprarealismului, reprezintă imaginea vie a genialității sale. Însuși pictorul se autodeclara astfel, alegând drept titlu pentru sclipitoarea sa autobiografie „Jurnalul unui geniu”, deși cochetase și cu formulări mai cuminți: „Viața secretă a lui Salvador Dalí” sau „Viața mea re-secretă”.

Același lucru îl aduce în prim-plan Michel Déon, în prefaţa volumului. „Dalí are conştiinţa propriului geniu. Până la vertij. Pare să fie un sentiment intim foarte reconfortant. Părinţii l-au numit Salvador tocmai pentru că era menit să salveze pictura ameninţată cu moartea de către arta abstractă, de suprarealismul academic, de dadaism şi, în genere, de toate „ismele“ anarhice.    Jurnalul este, deci, monumentul pe care Dali îl înalţă gloriei personale. Lipseşte din paginile lui orice urmă de modestie. În schimb, sinceritatea arde. Autorul se dezbracă de secrete cu o impudoare insolentă, cu un umor fără măsură şi cu o vervă strălucitoare.”

Urmăriți și Dali, natura ascunsă a unui geniu…

Iar începutul cărții, pe care v-o recomandăm ca must-read, este mai mult decât elocvent:

„Ca să scriu cele ce urmează, mi-am pus nişte pantofi de lac pe care nu i-am putut încălţa niciodată prea mult timp, pentru că mă strâng cumplit. De obicei, mi-i pun înainte de vreo conferinţă. Strânsoare lor dureroasă asupra picioarelor îmi ascute la maximum virtuţile oratorice. Durerea asta acută şi teribilă mă face să cânt ca o privighetoare sau ca acei cântăreţi napolitani care poartă, şi ei, pantofi prea strâmţi. Voluptatea fizică viscerală, tortura cotropitoare pe care mi-o provoacă pantofii mei de lac mă obligă să storc din cuvinte adevăruri condensate, sublime, cărora suprema inchiziţie a durerii din picioare le conferă valoare generalizantă. Îmi pun, deci, pantofii şi încep să scriu în chip masochist, pe îndelete, despre cum am fost exclus din grupul suprarealiştilor. Mă doare-n cot de calomniile pe care le-ar putea scorni despre mine André Breton, care nu-mi iartă că sunt ultimul şi singurul suprarealist. Dar trebuie să știe toată lumea, într-o bună zi – când vor apărea aceste pagini – cum au stat lucrurile.(…)  –  Capitolul 1952, Mai (Port Lligat 1)
De aceea, să mergem mai departe în reconstruirea portretului. Ce mai spunea Dalí despre sine și arta sa…

  • În copilărie atât de mult m-am crezut geniu, încât până la urmă am şi ajuns.
  • Încă din fragedã copilărie, am avut vicioasa inspiraţie de a mă considera altfel decât muritorii obişnuiţi. Iată încă un lucru care este pe cale de a-mi reuşi.
  • Sunt una şi aceeași ființă cu adolescentul de altădată, care nu îndrăznea nici măcar să traverseze strada sau terasa din casa părinților săi de rușinos ce era.
  • Singura diferenţă dintre mine şi un nebun este că eu nu sunt nebun.
  • Într-un moment de genială inspiraţie, am hotărât să mă dedic teoriei cuantice şi am inventat „realismul cuantic”, devenind astfel stăpânul forţei gravitaţiei. Am pictat „Leda atomică” pentru a o preaslăvi pe Gala, zeiţa metafizică, şi am reuşit să creez „spaţiul suspendat”.
  • Există două izvoare creatoare: moartea şi pasiunea erotică. Ambele sunt întotdeauna prezente în arta mea.
  • Semnându-mi opera Gala-Dali, nu fac decât să spun un adevăr vital, pentru că eu nu aş fi existat fără sufletul meu pereche, Gala.

  • Mă simt consumat în chipul cel mai delicios de dorinţa de a face lucrurile cele mai frumoase şi nemaipomenite. Această divină insatisfacţie e semn că în străfundul sufletului meu se întâmplă ceva. Ceva ce-mi aduce mari satisfacţii. În amurg, o privesc pe Gala pe fereastră şi mi se pare şi mai tânără decât ieri.
  • Există întotdeauna momente în viaţa lor în care oamenii îşi dau seama că mă adoră.

  • Dumnezeu nu este decât un artist, ca și mine.
  • Spania a avut întotdeauna onoarea de a oferi lumii cele mai impunătoare și mai violente contraste. În secolul al XX-lea, ele sunt întruchipate în persoana lui Pablo Picasso și, respectiv, a umilului dumneavoastră servitor. Cele mai importante evenimente care i se pot întâmpla unui pictor contemporan sunt două: 1.să fie spaniol; 2. să se numeasca Gala Salvador Dali. Exact aceste două lucruri mi s-au întâmplat mie. Aşa cum o arată şi numele meu, Salvador, sunt menit nici mai mult nici mai puṭin decât să salvez pictura modernă de trândăveală şi de haos. Mă cheamă Dali, ceea ce în catalană înseamnã “dorinṭă”, şi o am pe Gala. Picaso e spaniol, fireşte, dar din Gala nu are decât o umbră biologicã în colṭul urechii stângi şi se numeşte doar Pablo, ca Pablo Casals, ca papucii, adică are un nume ca toată lumea.”

Jean Dutourd, scriitor francez, membru al Academiei Franceze, a înțeles poate cel mai bine esența „fenomenului Dali”: „Salvador Dalí, care era foarte inteligent, a înţeles mai multe lucruri care, în general scapă artiştilor, primul fiind acela că talentul (sau geniul) este o baracă de bâlci. Pentru a atrage clienţii trebuie să te expui, să ai limba legată, să faci pe clovnul şi alte prostii pe o estradă. Şi în acest lucru, încă de la începuturi, Dali a excelat. Se considera cel mai mare pictor al secolului XX, adică un artist clasic care a avut neşansa de a cădea într-o epocă decadentă a artei sale.”

Copyright Editura Humanitas, „Jurnalul unui geniu“ de Salvador Dali. 

 

Citiți și Guernica (Pablo Picasso), un articol de David Gurău.