Dacă neatenția ar fi poezie, eu aș fi Mihai Eminescu.

Mici dar esențiale. Am învățat jumătate de an pentru titularizare și, prin 2006, am ratat examenul că mi-am uitat buletinul acasă. Mi-am făcut un dosar de vreo două sute de pagini pentru nu știu ce statut managerial și mi-a fost respins că am uitat să pun adeverința cu calificativele. Am pierdut un an la înscrierea pentru gradul I pentru că nu mi-a trecut prin cap să mă uit că mă pot înscrie imediat dacă am luat gradul II cu nota 10. Mă rog, dintr-astea. Dacă neatenția ar fi poezie, eu aș fi Mihai Eminescu. Aș fi în stare să merg pe stradă și să dau cu capul de-un stâlp, eu gândindu-mă la viitorul omenirii. Adică, stați, nu, asta mi s-a întâmplat zilele trecute, ați înțeles, Marcel Zăpăcitul, cum îmi spuneau colegii mei de clasă primară. Dar nimic, credeți-mă, absolut nimic nu se compară cu felul în care o comit, aproape grandios, pe la câte o inspecție.

(O secundă, vă rog, să-mi pun un compres rece ceva, al dracu stâlp, l-am luat cu toată fruntea, parcă eram Zinedine Zidane la mondiale).

Apropo de inspecții, favorita mea în materie de gafe impardonabile e aia de la definitivat. Pentru cei mai puțin familiarizați cu noțiunea, definitivatul e primul examen pe care-l dai ca profesor. Cam ca rezidențiatul la medici sau examenul de magistratură. Atât că profesorii susțin și niște inspecții la clasă înainte de examenul ăla. Păi, ce mare lucru, veți spune. O, înseamnă că nu știți cum se dădeau inspecțiile alea odată, boieri dumneavoastră! Nu, lecțiile erau partea cea mai simplă. Partea de după era stresul cel mai mare. Cum care după? N-ați priceput? Serios?

Nici o problemă, vă lămuresc eu imediat.

Pe vremea aia, o inspecție sau un cerc pedagogic era un un moment demn de MasterChef. După lecțiile propriu-zise urma masa. Adică nu, greșesc. Urma Masa. Nu era ca acuma, că pui o cafea și-un pahar de apă și gata, s-a terminat povestea. Nu, prieteni, acolo se lăsa cu gastronomie grea, cu bucate tradiționale, ciorba trebuia să fie caldă, friptura proaspăt făcută, pâinea scoasă din cuptor iar desertul neapărat ceva prăjituri cu specific local. Era organizare serioasă acolo, participa toată lumea din cancelarie, se făceau dezbateri, sesiuni de brainstorming, Mariano, faci tu salata, da, domnu’ Gicu, dumneavoastră aduceți vinul? Bine? A, e tot de-ăla rose de anul trecut, nu-i nimic, e foarte bun, zece sticle, și ce dacă mai rămâne, las’ să fie. Veronico, coci tu tura asta? Perfect. Ia să vedem, ce mai trebuie… Și, uite așa, pregătiri ca la nuntă sau botez. Lăutarii mai lipseau.

Era o cutumă dintr-asta prin școlile românești, nu că i-ar fi obligat cineva, da’, în sfârșit, așa a prins lumea, așa făcea, nu se mai întreba nimeni dacă are vreun rost sau nu. Pentru un debutant însă, astea erau povești de groază care se lăsau cu nopți nedormite, împrumuturi ad-hoc și emoții cât casa. Se zvonea că nu știu ce inspector s-a supărat odată că i-a pus de frupt și el ținea post, l-a picat pe candidat sau i-a pus notă mică, ați înțeles, adevărata probă de foc la o inspecție dintr-asta.

În acest zbuciumat context istoric, Bartic s-a înscris și el la definitivat.

June și entuziast, a trecut cu bine de depunerea dosarului, a refăcut cererea de înscriere doar de patru ori, a revenit cu adeverința de vechime, de data asta și cu ștampilă, și a reușit să facă rost de numărul de telefon al inspectoarei după ce, inițial, l-a notat greșit și a sunat la o vulcanizare din Podu Iloaiei.

În scurt timp, eram prezent la unitatea de învățământ din Iași, unde preda doamna care urma să-mi vină în inspecție, pentru discuția organizatorică. După un scurt moment de jignire profesională, în care elevul de serviciu m-a întrebat în ce clasă sunt și de ce nu intru la ore, m-am întâlnit cu doamna. Mi-a făcut o impresie grozavă, a vorbit frumos, mi-a spus ce și cum cu lecțiile, vezi să faci două de predare-învățare, una de recapitulare și una de evaluare, da? Hai, să nu ai emoții, ai să fii foarte bun, să nu uiți de proiectele de lecție și de portofoliu, da? Gata, ne vedem pe 15, începi de la ora 9. Perfect, zic, așa facem. Da, știți, mă iertați, voiam să vă mai întreb, ce să mă întrebi, păi, știți dumneavoastră, partea de după, ce după, băi, ce vorbești acolo, păi da, dacă înțelegeți, ce să înțeleg, zi-i odată, după facem discuția de evaluare, ce altceva?

Dumneavoastră țineți post?

Liniște.

Da o liniște dintr-aia penibilă. Atât am fost eu în stare să întreb.

Băi, băiatule, vezi-ți de treabă, nu te interesează pe tine dacă țin eu post sau nu, ai grijă să-ți faci proiectele, te-am pupat, hai fugi, ne vedem pe 15.

A sosit și mult așteptata zi a inspecției. Mă pregătisem eu de mama focului, am printat niște postere color la un copy center din Iași, că aveam o lecție cu al doilea război mondial, am invitat și un veteran de război pe care l-am găsit în sat, luptase la Cotul Donului, avea medalii, cronometrasem totul la minut, proiectele de lecție erau printate, puse în dosar, portofoliul brici, și, minunăția minunățiilor, făcusem rost și de un videoproiector de la o școală dintr-o comună apropiată. Asemenea tehnologie era de domeniul science-fiction pe vremea aia, eram super încântat, am stat trei zile să mă joc cu el ca să învăț să-l folosesc, ați înțeles, inspecția aia trebuia să fie momentul meu de triumf.

Ziua a început prost de la prima oră. Ajung la școală și mă ia directorul în primire. Bartic, totul e pregătit? Tot, dom’ director. Tot, tot? Vai de mine, să nu vă faceți griji, pregătit tot. La minut. Perfect. Ai aranjat cu mașina, da? Ce mașină? Mașina, Bartic, că doar n-o să vină femeia aia pe jos de la Iași. Suntem la 60 de km de oraș!

Liniște.

Da, exact, una dintr-aia penibilă.

Păi, știți, n-am nici o mașină, băi, ești idio … sănătos la cap? Cum vrei să-ți vină inspectoarea? Păi, am crezut că ia autobuzul, e o cursă care pleacă la 7 din Nicolina, Bartic, ești irecuperabil, ne faci dracu de râs, dă-mi numărul ei de telefon, mă duc eu să o iau.

Iese dom director val vârtej să o ia pe inspectoare, în cancelarie liniște, ici colo câte un râs înfundat și priviri aruncate niznai pe fereastră. Amețit mai ești, domnu’ coleg, trebuia să întrebi, tu nu știi cum se obișnuiește, nu, nu știu, păi dacă nu știi, de ce nu întrebi. Da’ măcar cu partea de după ai rezolvat, te-ajutăm cu ceva? Vai de mine, nu, că am vorbit și nu e nevoie.

Ce-ai făcut?

Păi da, știți, am fost și am întrebat, cică e în regulă, să stau liniștit, cum să stai liniștit, da noi stăm liniștiți, zăpăcitule, vine inspectoarea la noi și nu avem pregătit nimic, vai de mine, ce ne facem, Bartic, inconștientule, nu ești atent la detalii, ce ne facem noi cu tine.

Între timp, mi-a venit inspectoarea și am intrat la ore. Nu știu să vă spun cum a fost, am avut niște emoții de-am zis că mor, da’ noroc de copii că erau mai deștepți ca mine, au vorbit, au pus întrebări, veteranul meu s-a lungit un pic mai mult cu momentul în care l-au luat prizonier în iarna lui ’44, nu prea m-am încadrat eu în timp, da’ în sfârșit, a ieșit totul bine. Piesa de rezistență a fost prezentarea mea în powerpoint, la care m-am chinuit vreo săptămână, aveam etnogeneza la a VIII-a, am băgat eu și niște efecte de tranziție, aveam niște diagrame, fișe de lucru, una peste alta, a ieșit frumos. Un singur lucru mă îngrijora. Rău.

Partea de după.

După cele patru ore de inspecție, a venit și momentul în care trebuia să avem discuția de evaluare și acordarea calificativului. De obicei, discuțiile astea aveau loc în biroul directorului că arăta ceva mai bine.

Pe măsură ce coboram scările de la ultima clasă, mă luase cu tremur de genunchi. Băi, dacă totuși aveau oamenii ăștia dreptate și trebuia să pregătesc și eu ceva acolo? Bine, nu mă obligase nimeni, dar, vorba aia, eram gazdă, poate că așa se face, o fi vreo chestie de ospitalitate, naiba să le mai ia de obiceiuri din învățământul ăsta, că nu mai știi cum e bine! Cum mă apropiam de biroul directorului, mă făcusem verde la față, m-apucaseră toate năbădăile, Bartic, amețitule, cine te-a pus să faci după capul tău, fire-ai al dracu’ de zăpăcit, nu te-ai gândit să …

Și-n momentul ăla…

În momentul ăla, o colegă a deschis ușa cabinetului. Fraților! Nici dacă își deschidea Walhalla porțile și vedeam masa la care se ospăta Odin cu confrații lui nu aș fi avut senzația pe care am trăit-o în acel moment!

Biroul domnului director era plin cu castroane aburinde, platouri doldora, o oală misterioasă din care ieșeau arome cu iz de condimente tradiționale, prăjituri, apă plată, apă minerală, suc acidulat, suc neacidulat, cafea, nici la Capșa pe Calea Victoriei nu cred că ar fi fost mai bine aranjate. Cât am avut eu inspecția, bieții oameni s-au mobilizat, au făcut care cum au apucat, care cumpărăturile, care friptura, salata, în fine, o organizare cum n-am mai văzut până atunci de m-a cuprins un sentiment de recunoștință de să-mi dea lacrimile.

Nici nu a mai contat de ce și cum, așa un gest de susținere rar am mai avut de când sunt la catedră.

Au trecut ani buni de atunci. Am luat definitivatul. Am luat și celelalte grade. M-a plimbat viața prin multe locuri. M-am mutat în București și, de atunci, mai vorbesc din când în când cu colegii de-acolo pentru că îmi sunt dragi și am învățat multe de la ei. Sunt oameni minunați și, chiar dacă a fost o perioadă tare grea pentru mine, mi-amintesc cu plăcere de experiența mea de acolo.

Un singur gând nu-mi dă pace. Nu, nu e mare lucru. Un detaliu banal. Dintr-ăla pe care-l uit întotdeauna. Poate o fi o prostie, nu știu. Dar mă scormonește în adâncurile memoriei.

Eu oi fi dus videoproiectorul ăla înapoi?

Mai știți?

Ăla de l-am împrumutat de la o școală dintr-o comună vecină.

Stați să mă gândesc. Am terminat lecția la a VIII-a. Am coborât cu inspectoarea. Am intrat în birou.

După aia am plecat acasă…