Am auzit-o de multe ori pe mama mea, spunând că n-am vrut să vin pe lume… Mă gândeam, cum naiba să nu vreau așa ceva, ce-i cu prostia asta? N-am cerut explicații atunci, fiindcă oricum n-aș fi înțeles mare lucru, n-ar fi fost prima dată când spusele adulților mi se păreau lipsite de sens. Însă, mai târziu, am devenit curioasă de poveste și așa am aflat că am fost născută cu ajutorul forcepsului.

Mi se părea ceva de domeniul fantasticului, un fel de Balaur cu șapte capete, care te prinde cu un fier de cap și te pune să trăiești, auzi, împotriva voinței tale. Dar cine mă voia, mama, atât de tare aici pe pământ? Am întrebat-o în naivitatea mea firească de-atunci. Nu că nu m-aș întreba tot așa și în zi de azi. În fine… Apoi, mi-a zis că după ce medicii și-au făcut treaba, eu nu aveam de gând să plâng. Dar ce-am făcut, tu, mama, am râs? Am întrebat-o în același fel mov, al meu, inconfundabil.

Iar mama, ușor nostalgică, povestea în continuare… Mi-au zis că nu se știe dacă vei fi un copil normal, că vei avea sechele și că probabil nu vei putea ține pasul cu ceilalți copii. Și apoi mi te-au adus la sân. M-am uitat la tine să văd dacă ești întreagă. Aveai toate degetele la mâini și la picioare și țipai ca din gură de șarpe. Ha-ha-ha! Auzi, păi normal că nu țin pasul cu ceilalți copii că sunt înaintea lor și țipam pentru că voiam să cânt și să dansez, i-am zis. Mi se părea o poveste năzdrăvană în care eu eram un fel de Prâslea cel voinic, în varianta feminină, iar mama o Împărăteasă. Ceea ce așa și era, dar mai la modul low cost așa.

Adevărul este că pe vremea aia nu știam încă nici versurile și nici pașii, sigur de-aia țipam… Am crescut și asta am făcut, rapid. Am făcut primii pași singură de la 9 luni și de-atunci am tot căzut și m-am tot ridicat. Și am cântat și dansat de dinainte să zic mama, e drept că numai în cercuri restrânse. Toate amănuntele însă, cu nevrutul ăsta de a veni pe lume, au ieșit la iveală mult mai târziu, abia când urma să devin și eu mamă pentru prima dată. Aproape 1 la 1, dar asta e o altă poveste, un fel de-a râsu-plânsu, (Iubesc zilele de luni, se cheamă, pentru cine e curios). De-atunci n-o mai întreb pe mama nimic legat de asta, atâta doar că ni se mai întâmplă uneori să oftăm la fel.

Acum, dacă m-aș ghida după teoria potrivit căreia, copiii știu exact unde vin, că ei își aleg părinții, familia în care vor să crească, mediul, atunci știu clar de ce i-am ales pe-ai mei. Nu aveam cum să aleg pe altcineva. Am avut o copilărie foarte fericită. Una îndestulătoare din care nu mi-a lipsit nimic din ce era necesar să cresc armonios și frumos. Nu am avut camera mea și nici bicicleta mea, dar am căpătat atâtea alte daruri care nu se pot împacheta.

De ce n-am vrut eu să vin pe lume, nu știu. Tot ce știu este că eu cred în destin și mai știu că răspunsul la toate întrebările este același: iubirea! Cred că totul în viață e predestinat și că liberul arbitru e așa, un fel de sfoară imaginară de care vrem să ne agățăm, ca să nu rămânem atârnați într-un nenorocit de balans necontrolat dat de nesiguranțele noastre.

Cine naiba și-ar alege nenorociri? Cine ar alege să piardă, să fie mereu pe locul doi, să fie rănit, umilit, orfan, olog, prost, lipsit de toate simțurile? Dacă ai trecut prin tot felul de belele în viața ta, dacă ai făcut greșeli, dacă nu ai reușit în ce ți-ai propus, înseamnă că ai făcut alegeri proaste? Cine zice asta? Cei care au ales corect, probabil. Și care sunt aceia? Cei neîncercați, cei îndestulați, cei care n-au trecut prin nicio tină a vieții cu papucii lor imaculați, cei care n-au cunoscut neajunsurile, cei care au numele scrise îngroșat în certificate de moștenitor, cei care au primit la majorat cheile de la mașină, iar la starea civilă, cheile de la casă?

Cei care nu știu ce înseamnă să faci din rahat bici și să mai și pocnească? Cei care nu știu de câtă forță ai nevoie ca un copil să nu fie nevoit să te vadă plâns, trist să nu te știe un neputincios, să nu te recunoască ca pe un neștiutor care-i răspunde cu nu știu la micile lui frământări? Aceștia sunt cei care au făcut alegerile bune în viață. Felicitări tuturor!

Atunci, se cere o explicație la o frământare contemporana cu majoritatea și generală: De câte ori ar trebui să se nască un om, ca să devin un suflet atât de înțelept încât să-și aleagă cu dibăcie, părinții, viața, sensul și sfârșitul ei?! Sau cei care sunt nedreptățiți și nenorociți, au fost înainte îndestulați și fericiți și viceversa?

Că atunci ne luam după sinusoida vieții (tot de matematică dau, orie-aș face… vezi  Mie matematica mereu mi-a dat bătăi de cap, dacă vrei dar e altă poveste), sus-jos și tot așa, ca la Nu-te-supăra-frate! Psihologii ne învață un truc: să ne dozăm emoțiile! Cică aste este cheia de contact de la mașinăria asta, numită viață, pe care noi și numai noi ar trebui să ne-o conducem.

Dar despre  inimi și capacitatea lor cilindrică, nu ne zice nimeni câte ceva? Câtă talpă putem să-i dăm unei inimi, cam cât poate duce ea și aproximativ cât încape într-o inimă… hmm? Fiindcă eu una, nu știu zău cum să pun frână bucuriei, pe care sunt capabilă s-o resimt și s-o exprim și nici cum să bag durerea în marșarier, atunci când se instalează.  Eu nu pot face lucrurile nici pe jumătate și nici pe sfert, cu inima asta a mea.

Poate dacă era una de diamant, atunci da, să fi fost posibl. Eu ard! Fiindcă dacă nu ard de la dragoste, atunci lipsa ei mă poate îngheța până mor de frig! Unii oameni resimt înzecit atât bucuria cât și durerea, că asta li-i plămada. Te-am născut cu forcepsul, puica mea, că n-ai vrut să vii pe lume! Poate că abia atunci realizam la ce m-am înhămat, cine știe… Cert este că mi-a răsunat mult timp în cap, propoziția asta și încă îmi sună… și nu știu care dintre noi e mai amazoană, mama care a rezistat eroic sau eu că am ales să trăiesc?

Peste noi numai Dumnezeu este și căile LUI de-s încurcate pentru noi, pentru EL sunt clar prestabilite. Probabil că am luat startul pe sinusoida vieții mele din curba de sus, care a coincis cu perioada copilăriei și a  adolescenței mele. Clar că atunci am fost sus de tot! Sus în brațele alor mei care m-au infuzat cu iubire și frumos peste măsură. Toate acestea nu mi-au prisosit, dimpotrivă. Acestea mi-au fost atelele de care m-am folosit atunci când am picat jos, jos de tot cât să mă lovesc și să doară și de care m-am sprijinit ca să mă ridic iar copăcel.

Atunci abia am realizat ce resurse și ce potențial zac în mine, când am fost îngenunchiată. Așa am decis să mai urc o pantă și încă urc pe ea și sper să nu mă împotmolesc, fiindcă intenționez să ajung iar sus de tot, astfel încât priveliștea la care mă uit să mă îmbogățească și înțelepțească,  să fie direct proporțională cu loviturile și neputințele resimțite la căzătură, adică să-mi urlu bucuria din toți rărunchii la fel cum mi-am strigat durerea. Știu că piscurile sunt destinate temerarilor, cutezătorilor dar mai ales celor pregătiți pentru orice, inclusiv să cadă iar.

Niciodată nu știi la ce să te aștepți pe munte… că poți avea parte de toate cele patru anotimpuri într-o singură zi. Teoretic ar trebui să urmeze să parcurg o perioadă ascendentă în viața mea, teoretic.

Practic astăzi sunt și sunt exact așa cum sunt: ba sus, adică cu capu-n nori, ba cu fundu-n sus, adică jos, dar ce este cel mai important este că sunt. Și sunt bine înfiptă cu picioarele în pământ.

În rest, cum zicea bunica mea, ce-a hi, să hie, primesc bucuroasă, Doamne! Așa zic și eu, cu o mică adăugire, iertată-mi fie îndrăzneala: dar dă-ne cât mai multe toamne, Doamne!

Citiți și Bătrâni și tineri