dă-mi-le alea verzi
cele roșii cele galbene dă-mi-le
cele verzi de dincolo
de tine
una și-a prins gâtul în gard
dincoace eu
îi vâr mâna-n păr și-i scot
pe rând ochii
curiozitatea din blana pisicii
electrostatica și frunza pe care-o ud
nu sunt nu
sunt de ajuns
prea puține degete pumnii mici
strâng în juru-mi placenta
am doar corpul acesta în care
nu mai încap
foto sursa
l.e.
în volumul „floare carnivoră, speranța”
***
toate eram îndrăgostite de tine
dar dacă ne scuturai bine aflai
că dragostea o iubeam
buclele tale culoarea incendiului Romei
le păstram în medalioane de teamă
că n-am putea dovedi
la un control mai atent al sentimentelor
acest fapt absolut înfricoșător
de frumos… Citește și mirosind a lumină
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
