Cum ziceaţi? Să facem duș cȃte doi?
Mașina rulează extrem de ȋncet pe drumul de pămȃnt. Încercăm să ne imaginăm peisajul iarna sau după ploi abundente. Șoferul manevrează volanul ȋncordat, atent la denivelările terenului și la ochii care pȃndesc din spatele gardurilor părăginite. Am părăsit capitala de judeţ cu o jumătate de oră ȋn urmă bazȃndu-ne pe indicaţiile GPS-ului. Am traversat un orășel-satelit, apoi GPS-ul ne-a scos pe ocolitoare, indicȃnd adresa căutată la vreo 10 km distanţă de localitate. Ciudat: știam că strada este la periferie, dar nu ne așteptam să fie la distanţă atȃt de mare. Depășim o căruţă trasă ȋncet de un cal jigărit. Cu siguranţă are aceeași destinaţie. De pe șosea zărim la un moment dat ȋn vale niște locuinţe bine mascate de vegetaţie.
Drumul duce spre calea ferată și o fostă zonă industrială. Ratăm intrarea spre groapă, pentru că drumul cotește brusc și accesul este mascat de o bisericuţă. Parcă nu te aștepţi să ȋi ȋntȃlnești silueta albă tocmai aici, ȋn zona aceasta ȋndepartată. GPS-ul a tăcut. Nu mai știe nimic. Ne-a adus pȃnă aici, dar nu mai are informaţii. Întoarcem și rulăm foarte ȋncet, cu toate simţurile ȋncordate: e clar că intrarea trebuie să fie pe aici. În spatele bisericii se vede un teren plat, destul de larg. Intrăm cu mașina acolo. Rulajul automobilului atrage atenţia localnicilor. O femeie iese din curte și se apropie, privindu-ne ușor ȋncruntată. Mașina frȃnează: terenul plat se termină brusc și ȋn faţă se dezvăluie un fel de stradă extrem de abruptă, care duce spre un alt grup de case, la vreo 3 m sub nivelul unde ne aflăm. Mașina nu ar fi putut coborȋ acolo: spaţiul este extrem de strȃmt, denivelat, plin de bolovani. Pe marginea ‘străduţei’ dormitează vreo 12 dulăi lăţoși. Unul singur s-a deranjat să ridice puţin capul spre noi, restul nici nu ne-au luat ȋn seamă. Să fie liniștea dinaintea furtunii?
Întoarcem și ocolim biserica. Abia acum ȋncepem cu adevărat coborȃrea ȋn groapă. Așa ȋi spun localnicii – care oricum nu se aventurează niciodată aici. Nici ei, nici autorităţile. O stradă lungă se deschide ȋnaintea noastră. Asfalt de bună calitate. Trece un convoi militar ȋn viteză. O fi vreun traseu strategic?
Mai bine nu ne punem ȋntrebări, că cine știe ce răspuns primim. În celălalt capăt al străzii zărim o altă biserică. Oprim ȋn faţa ei: nu este nimeni nici ȋn curte, nici ȋnăuntru. E o atmosferă oarecum rece. Vis-a-vis se ȋntinde un teren viran.
Nimic deosebit: zărim și acolo capetele cȃtorva cȃini care dorm, vreo două duzini de copii de toate vȃrstele se fugăresc printre mărăcini și gunoaie, cȃţiva bărbaţi fumează mai ȋncolo, nicio femeie. În depărtare se mai vede ceva. Nu ne dăm seama dacă sunt colibe din lemn sau ceva adăposturi pentru animale. Dar ȋn afară de cȃini nu am văzut niciun alt animal aici. Alături, un bloc nou, pare să nu aibă mai mult de 2-3 ani, cu parter și etaj. Nelocuit, cu geamurile de termopan sparte. Ușa de termopan de la intrare păstrează ȋncă folia de de protecţie. Pare a fi rezultatul vreunui proiect rămas fără finalitate. Cine o fi finanţat construcţia? Cine ar fi trebuit să locuiască aici? Ce se ascunde totuși ȋn spatele ferestrelor sparte? Alte ȋntrebări fără răspuns. Un grup de adolescenţi trec ȋn goană pe biciclete. Ar fi trebuit să fie la școală, dar copiii de aici nu umblă la cursuri. Întoarcem mașina pentru că de aici ȋncolo nu mai sunt case.
Locuinţele celor din groapă se ȋnșiră de o parte și de alta a străzii: garduri ȋnalte, ȋn general din lemn, vopsite ţipător sau spălate de vreme. Doar cȃteva garduri cu arhitectură mai modernă: fier forjat sau policarbonat. Proprietăţi destul de mari, dar nu ne dăm seama dacă au și grădini ȋntreţinute. Livezi sigur nu sunt, de altfel pomii lipsesc cu desăvȃrșire din groapă.
Probabil au fost deja folosiţi pentru foc. Casele sunt fie sărăcăcioase, din lemn, chirpici, bușteni moștenite probabil din generaţie ȋn generaţie, fie construcţii noi, de un prost gust agresiv. Îmbinări de culori ostentative sau ȋntȃmplătoare, cum s-a nimerit. Nu e greu să ne imaginăm povestea construcţiei fiecărei case. Oamenii aceștia nu sunt angajaţi nicăieri, nu ies din groapă decȃt rar, nu au venituri stabile (de fapt, nici instabile. Majoritatea nu au niciun venit, trăiesc din alocaţiile copiilor). Rulăm ȋncet, suspect de ȋncet. Peste drum descoperim ceva ce seamănă cu centrul zonei. Nu ȋn accepţia obișnuită ci legată strict de locul acesta: o clădire lungă, cu două niveluri, parter și etaj.
La etaj par a fi apartamente, judecȃnd după rufele ȋntinse la unele ferestre. Parterul este destinat unui magazin cu de toate, un fel de magazin universal (nu știu de ce, dar ȋmi amintesc de podelele de scȃnduri date cu gaz) și o cȃrciumă. La mese și ȋn picioare mulţi bărbaţi, mai ales tineri. Probabil aproape toţi bărbaţii din comunitate. Ne văzuseră cȃnd am trecut spre biserică. Au devenit suspicioși cȃnd am ȋntors și am ȋnceput să rulăm ȋncet. Ne privesc cu atenţie, peste halbele de bere. Oprim blitzul, mărim puţin viteza, e clar că aici nu este zona cea mai recomandată pentru fotografii. Ne atrage atenţia faptul că oamenii aceștia nu butonează telefoane mobile. Or fi avȃnd, dar acasă sau prin buzunare. De altfel, mulţi sunt analfabeţi, pentru că școala nu prezintă interes pentru comunitatea lor.
Pe partea stangă, ȋn spatele caselor de la stradă sunt doar dealuri. Dar pun cap la cap imaginile de la ȋnceputul vizitei, din spatele bisericii și realizez că aceste case au două intrări: prin stradă și prin văgăuna scobită la cȃţiva metri sub nivelul străzii. Deci curţile coboară mult, iar ȋn spatele gardurilor se ascund vieţi nespuse: cine știe cȃţi copii se nasc aici ȋn fiecare an? Cine bagă mȃna ȋn foc pentru numărul exact al copiilor care supravieţuiesc? Cȃte cazuri de TBC or fi, hepatită, boli cu transmitere sexuală sau comunitară? Nu cred ca există date exacte. Și nici soluţii.
Pe partea dreaptă, lucrurile se mai animă puţin pentru că șirul celor 40-50 case este ȋntrerupt ȋn două locuri și te poţi strecura ȋn fundăturile greu vizibile dincolo de vegetaţia intenţionat lăsată să crească. Un fel de sub-gropi. Accesul se face printr-un spaţiu extrem de ȋngust, strangulat ȋntre două garduri, apoi se lărgește puţin. Mașina ar intra doar cu oglinzile rabatate, dar nu riscăm. Coborȃrea este la fel de abruptă ca și ȋn spatele primei biserici.
La intersecţia cu strada principală este montat un indicator rutier hexagonal, roșu. Crede oare cineva că aici este trafic? De o parte și de alta a acestor două noi străduţe de pămȃnt sunt case de chirpici sau cărămidă veche, netencuită. Aici, gardurile sunt din te miri ce obiecte: un frigider vechi legat cu sȃrmă de un butoi metalic ruginit, apoi niște panouri de tablă. Ruginite și ele. Miroase ciudat, dar nu pot identifica sursa. Nu cred că oamenii ăștia au fose septice. Nici WC cu bazin ȋn casă.
Deși este ȋnnorat, nu se vede nicio lumină prin ferestre. Unii nu sunt racordaţi la utilităţi, alţii s-au legat direct la stȃlp. Din cȃnd ȋn cȃnd, mai vin autorităţile, ȋi deconectează și le trimit amenzi pe care oricum nu le plătesc niciodată. Prin curţi zărim cȃteva femei pȃnă ȋn 40 ani. Puţine. Cȃteva trec dintr-o curte ȋn alta cu cine știe ce treabă.
Toate ar apare ȋnsă brusc dacă bărbaţii ar avea vreo problemă. Se apară unii pe alţii cu ce apucă de prin bătătură: topoare, furci, cazmale. Într-un colţ de curte zăresc un tȃrn cam chel. Mașina oprește ȋn dreptul intrării ȋn fundatură, dar nu oprim motorul. Un bărbat solid apare imediat. Parcă s-a ivit din pămȃnt sau de sub malul ȋnalt, pentru că nu l-am văzut ieșind din nicio curte.
Mă privește prin geamul mașinii și văd cum ȋi lucește ceva ȋn mȃnă. Șoferul demarează ușor; atmosfera e ȋncărcată și parcă gata oricȃnd să explodeze. În spatele bărbatului de sub mal au mai apărut doi adolescenţi și un bărbat de vreo 25 ani. Observ că și peste drum s-au plasat strategic cȃţiva tineri.
Plecăm urmăriţi de privirile lor. Aici nu este o zonă turistică, deci nu vin vizitatori. Groapa este sub autoritatea celor două clanuri: două familii care poartă același nume, singura diferenţă fiind grafia cu  sau Î. Ce ironie a sorţii cȃnd ei abia ȋși pot silabisi numele! Străinii nu sunt bine veniţi, mai ales cȃnd fac fotografii sau merg ȋncet. Sunt dubioși. Poate vor să le fure vreo fată? Tot ca o ironie a sorţii, una mistică de data asta, groapa este vegheată la ambele capete de trei biserici de rituri diferite. Aici nu vine curierul.
Nici ȋnvăţătoarea nu ȋndrăznește să ȋși viziteze elevii care absentează sau abandonează școala (dacă au fost vreodată ȋnscriși). Mă ȋntreb cum abordează ambulanţa traseul acesta. Îmi amintesc că ȋn spatele primei biserici, jos, sub mal, era parcată o mașină. Curată, destul de nouă, un Opel. Nu e exclus să fi fost furată. Îmi reapar ȋn memorie știri cu fete răpite/ dispărute. Le-o fi căutat cineva și aici? Zona de la nivelul străzii este dezarmantă, ȋnsă cea de dedesubt este ireală, pare ruptă dintr-un film regizat de o minte patologică.
Mașina rulează ușor pȃnă la ieșire pentru a nu deranja o micro-lume uitată de lumea cea mare. GPS-ul decide să ȋncheiem călătoria ȋn timp și să revenim pe harta reală pe care o cunoaște, așa că ne ȋndrumă spre civilizaţie. Vilele stilate situate la doar cȃţiva kilometri distanţă par să nu aibă habar de groapa din care tocmai am urcat. Nici personajele de la televizor care ne ȋndeamnă să economisim făcȃnd duș cȃte doi, ȋnlocuind sistemul de ȋncălzire electric cu panouri solare și scurtȃnd timpul dedicat igienizării personale. Sfaturile lor nu ajung acolo. Iar oamenii aceia a căror poveste nu a spus-o ȋncă nimeni pe de-a-ntregul nu pot urca malul prea abrupt care ȋi desparte de civilizaţie.
