O ascultam cu mare atenție, dar mintea mea se întreba întruna cum poți ucide acea bucată din sufletul tău, acea bucată care te-a făcut să fii vie, care te-a înnobilat, care ți-a colorat în cele mai vibrante culorile toate speranțele, visele și așteptările tale. Care a dat totul, dar n-a primit nimic în schimb.
Poate că era prea puternică, prea vulnerabilă. Poate că așa a vrut destinul și-ale lui ițe încurcate să-i condimenteze viața astfel încât să hotărască ca de fiecare dată să-și lase și să-și vadă propria mutilare de inimă, fără pic de anestezie, până în cele mai mici detalii și totuși să-mi povestească totul cu zâmbetul pe buze.
O admiram. O veneram. Ucisese cu bună știință tot ce fusese mai frumos în ea pentru că nu știa alt fel de a trăi, de a iubi. Știa doar bucățile întregi și mari ale întregului puzzle, nu știa că pot exista și piese mici, firave ce se pot pierde cu ușurință în completarea tabloului exotic numit viața ei.
Cum ai putut să ucizi iubirea asta? Era totul pentru tine. Era ultima, definitivă, cea mai complexă și cea mai completă. Era perfecțiunea întruchipată. Era ce așteptasei și visai de-o viață-ntreagă.
-Simplu, mi-a răspuns afișând un zâmbet larg. Am decis că nu e el cel destinat mie. Mi-au fost suficiente două cuvinte ca să știu că, deși l-am iubit enorm și încă îl iubesc, această iubire trebuie să moară. Mai mult, eu trebuie să fiu călăul ei.
-De ce? insistam în naivitatea mea.
–Pentru că unele iubiri doar atât trebuie să fie. Scurte, intense, năucitoare. Încrustate cu sânge, lacrimi și curcubee în sufletul nostru. Pentru că mă simt norocoasă că totuși am fost privilegiată s-o trăiesc. Să-mi fie. Să-i fiu.
Mă priveam cu atenție și încercam să văd dacă eu am puterea și tăria ei. Dacă rațiunea mea ar fi reușit să frizeze emoționalul și să ucidă o astfel de poveste. Nu s-o îngroape, nu s-o resusciteze, s-o salveze sau să lupte pentru ea. Nu. Pur și simplu s-o ucidă cu sânge rece, așa cum reușise ea. Nu, eu aș fi luptat, m-aș fi rugat, aș fi așteptat. Eu poate că l-aș fi implorat pe el, alesul inimii mele, să caute acea scânteie din sufletul lui, acea scânteie care a generat totul și să fie blând cu ea, s-o țină cu grijă în palme și s-o iubească. S-o iubească ca pe propriul lui copil, să știe că fără ea n-ar mai fi cel de acum, să-și arate bunătatea sufletului pe care eu am reușit s-o văd cu migală și abnegație, dar mai ales să se iubească. Uneori nu e suficientă iubirea noastră, oricât de puternică ar fi ea, atâta vreme cât cel iubit nu se iubește pe el. Atâta timp cât își refuză dreptul la fericire.
-Îl vei uita? continuam eu supliciul întrebărilor deși pentru ea totul era doar o înșiruire de vorbe și de gânduri.
–Nu, niciodată. Din acea zi a făcut organic, parte din mine. Mi-a întregit bucata mea lipsă.
O priveam perplexă.
–El știe asta?
–Încă nu. El știe doar ce a ales să știe. Dar simte și o face mult mai dureros decât mine. Simte în fiecare clipă că nu poate respira fără mine. Simte că deși mă are pentru totdeauna, eu nu îi sunt. Simte că deși iubirea și-a înfipt adânc colții în el, și-a refuzat-o fără argumente logice.
Cine sunt eu? Mă întrebam adesea când îmi permiteam luxul de a lăsa eu-ul din mine să iasă la lumină. Sunt litere și scris. Sunt muzică în timpuri reci și ploioase. Sunt zâmbet oricum, oriunde. Sunt iubire, inocență și pasiune. Sunt cuvinte nerostite și vise împlinite. Sunt eșecuri și dezamăgiri. Sunt tot ce mi-am dorit să fiu, dar cu permanenta dorință de a avea întotdeauna un gând bun, o faptă pe măsură și un vis îndrăzneț.
