Dintotdeauna, poveștile cu nuanțe metafizice au fascinat cititorii din lumea occidentală. Ziceri precum «Nimic nu e veșnic, nimic nu e real» suscită interesul celui căruia truda zilnică și problemele de natură materială nu-i dau pacea la care râvnește. Bunăoară, scriitorul franco-belgian,  Éric-Emmanuel Schmitt, ne invită să parcurgem o serie de lecturi consacrate spiritualității (Le Cycle de l’invisible/Ciclul Invizibilului); unul dintre cele mai surprinzătoare romane din acest ciclu fiind Milarepa (apărut în 1997, Ed. Albin Michel, tradus în limba română de Ileana Cantuniari pentru Editura Humanitas).

Milarepa, Editura Humanitas – Coperta Angela Rotaru

Ediția originală este însoţită de o postfaţă în care se poate citi un interviu oferit de autor, unde acesta prezintă modul în care a receptat filosofia orientală, viziunea budistă asupra iertării şi a suferinţei, dar şi povestea lui Milarepa. Textele centrate pe căutarea sinelui şi regăsirea valorilor morale par a fi mult mai echilibrante decât aderarea propriu-zisă la o mişcare spiritualistă. Furat  de plăcerea de a împărtăşi tuturor bucuria descoperirii valorilor tibetane, celebrul autor purcede la o demonstaţie interculturală de emoţie pură, cuceritoare și pledează pentru acel sâmbure de bunătate luminoasă din fiinţa umană, dar care nu poate fi dat la iveală decât în urma unor suplicii, pierderi sau traume.


Milarepa – Le Livre de Poche

Romanul, cu aspect de monolog spiritual, ne poarta spre piscurile Himalayei, spre crestele gândirii umane, cât mai aproape de întrebarea esențială: «Cum iți poți găsi drumul în lume?». Așadar, avem – în cele 63 de pagini – un text poetic, o poveste karmică tocmai bună pentru cei care nu cunosc prea multe despre budism. Încă o dată, Schmitt semnează un roman excelent, situat la granița fantasticului cu filosofia (orientală). Deși e de dimensiuni reduse (mai scurt decât orice carte semnată de Amélie Nothomb) și pare mai degrabă o broșură decât un roman, Milarepa are o mare densitate. Abilul autor se folosește de trucurile sale de „povestaș” și ne introduce mai întâi la Paris, unde Simon visează mereu un vis bizar. Schmitt îşi imaginează cum ar fi fost ca unchiul lui Milarepa să se reincarneze într-un bărbat în vârstă de treizeci şi opt de ani din Paris, care la rândul său trebuie să îşi purifice sufletul repetând povestea lui Milarepa de sute de mii de ori. Ca și Buddha, Milarepa simbolizează purificarea prin renunţarea la slăbiciuni şi la tentaţia urii pentru a-şi purifica definitiv karma şi pentru a-şi întrerupe ciclul reincarnărilor, considerat şi o sursă a suferinţelor, ca dobândă pentru păcatele din vieţile anterioare. Prin urmare, parizianul cu viaţă anoastă nu şi-ar fi amintit de o existenţă orientală anterioară dacă o şarmantă femeie nu l-ar fi abordat într-o cafenea şi nu i-ar fi amintit de infamiile comise cu aproape un mileniu în urmă, undeva, într-un ţinut aflat la mii de metri deasupra lumii dezlănţuite. Pentru a scăpa de «samsara», Simon trebuie să spună de cel puțin o sută de mii de ori povestea. Mereu, Simon visează la o viață în munți. Autorul prezintă legenda din perspectiva unchiului lui Milarepa, reîncarnat, conturându-se, astfel, mitul metempsihozei, al reîntrupării de după moartea fizică, o credință orientală. Avem să aflăm că Milarepa întrupează Poetul, Sfântul, Ascetul şi Stăpânul Spiritual. Născut în 1040, în Tibet, într-o familie nobilă, Milarepa rămăsese fără tată la vârsta de șapte ani și – împreună cu mama și sora lui – cade în mâinile unui unchi tiranic și lacom. Așadar, mătușa și unchiul îi sărăcesc, trasnformându-l pe Milarepa într-un servitor exploatat. Mama sa îl va trimite să învețe magia neagră pentru a se răzbuna pe cei care profitaseră de ei. Pentru a-şi spăla păcatele acumulate prin actul vindicativ, mai târziu,  se va aciua pe lângă un mare înţelept din Tibet.

Narațiunea alternează între Parisul contemporan, cu Simon, și Tibetul veacului XI, pe urmele lui Milarepa („Montmartre e frumos în seara asta. Parisul e un decor. Tibetul, un alt decor. Îndărătul imaginii se înfioară vidul”). Verva lui Schmitt, narațiunea plurivalentă, pe mai multe niveluri, ajută ca lectura să devină fluidă, iar extraordinara poveste metafizică  e mult mai accesibilă. Drumul lui Milarepa din întunecimea ființei, din închisoarea propriei cărni, către iluminarea spirituală și împlinirea fiineți, este prezentată din perspectiva lui Simon: „Mi-amintesc încă de ultima mea suflare: nu era şoapta părerii de rău. Nu. De veacuri rătăceşte din trup în trup şi a sfârşit prin a se instala în mine…Simon-Svastika, în aşternutul durerii mele. Simon. Căci întrezăream, în sfârşit, înţelepciunea. Era urletul urii.” Acesta – reprezentând reîntruparea unchiului lui Milarepa, care, pentru a își elibera spiritul de păcatele săvârșite – trebuie să ducă istoria eremitului mai departe. Prin urmare, regretându-și trecutul, Milarepa caută iertarea, înțelepciunea și puterea de a trece peste toate cele întâmplate, ajungând să facă un pact cu preamăritul Lama, Marele Marpa, oferindu-i „trupului, cuvântul și inima”, în schimbul „hranei, veșmintelor și învățăturii”. Se conturează (și) motivul pactului cu diavolul, așadar, Milarepa nu le poate avea pe toate și trebuie să aleagă doar una singură. Astfel, alege învățătura, fiind nevoit ca de celelalte două să se îngrijească singur: „A dori prea multe îți tulbură sufletul.”

Adesea ludic, adesea epic, textul lui Éric-Emmanuel Schmitt ne inițiază, cu suplețe, în spiritualitatea tibetană („Pământul își vinecă rănile mai repede decât oamenii.”). Deși Simon relatează legenda lui Milarepa, ura unchiului său, Svastika, are consecințe asupra caracterului tânărului Milarepa. Spiritul răzbunător se va domoli în momentul în care maestrul său, Lama Marpa, îi deschide calea – grație studiului și meditației – spre disciplina interioară și către înțelepciune. În mare sa aventură, Milarepa cade pradă destinului pe care nu-l poate înțelege. Într-o permanentă stare contradictorie, crede că Marele Marpa își bate joc de el, punându-l la diferite munci, pentru ca, mai apoi, să-l pună să distrugă ceea ce a construit, într-un permanent „du-te-vino” al sorții. Obosit, rănit și dezamăgit, admonestat de Marele Marpa, Milarepa are o revelație: își dă seama că ceea ce căuta era, întotdeauna, acolo unde trebuia să fie, iar așteptarea l-ar fi condus pe drumul către împlinirea ființei. După un veritabil traseu inițiatic, el însuși devine un discipol care să-i îndrumeze pe alții pe calea spiritului („M-a legat prin jurământul de novice și mi-a poruncit ca, dincolo de suferințele mele, mai târziu, după moartea mea, să revin pe pământ de câte ori va trebui spre a-mi continua sarcina. Voia să facă din mine un adevărat bodhisattva.”)

Parcursul lui Milarepa către sine e jalonat de reflecții despre credință și desăvârșire:„ – Care nefericire ? întrebă Milarepa. Eu sunt fericit cum nu am mai fost niciodată. Am învățat să mă îndepărtez de mine însumi, să simt deșertăciunea lucrurilor și să mă rog pentru soarta celorlalte făpturi.” Ca și în celelalte romane din acest ciclu, autorul pledează pentru înțelegerea acestei lumi, presărând în text pilde despre viață, moarte, libertate, superioritatea ființei și bunăstare:„ Izolându-mă în grotele mele cocoțate sus pe munte, am dat uitării lumea comună a simțurilor, părerea fraților și-a vecinilor mei. Cântând doar cânturi de iubire, am dat uitării disputele. Străduindu-mă să învăț blândețea, am dat uitării deosebirea dintre mine și ceilalți.” Adesea ludic, adesea epic, textul lui Éric-Emmanuel Schmitt ne inițiază, cu suplețe, în spiritualitatea tibetană („Pământul își vinecă rănile mai repede decât oamenii.”). Deși Simon relatează legenda lui Milarepa, ura unchiului său, Svastika, are consecințe asupra caracterului tânărului Milarepa. Spiritul răzbunător se va domoli în momentul în care maestrul său, Lama Marpa, îi deschide calea – grație studiului și meditației – spre disciplina interioară și către înțelepciune. În mare sa aventură, Milarepa cade pradă destinului pe care nu-l poate înțelege. Într-o permanentă stare contradictorie, crede că Marele Marpa își bate joc de el, punându-l la diferite munci, pentru ca, mai apoi, să-l pună să distrugă ceea ce a construit, într-un permanent „du-te-vino” al sorții. Obosit, rănit și dezamăgit, admonestat de Marele Marpa, Milarepa are o revelație: își dă seama că ceea ce căuta era, întotdeauna, acolo unde trebuia să fie, iar așteptarea l-ar fi condus pe drumul către împlinirea ființei. După un veritabil traseu inițiatic, el însuși devine un discipol care să-i îndrumeze pe alții pe calea spiritului („M-a legat prin jurământul de novice și mi-a poruncit ca, dincolo de suferințele mele, mai târziu, după moartea mea, să revin pe pământ de câte ori va trebui spre a-mi continua sarcina. Voia să facă din mine un adevărat bodhisattva.”) Parcursul lui Milarepa către sine e jalonat de reflecții despre credință și desăvârșire:„ – Care nefericire ? întrebă Milarepa. Eu sunt fericit cum nu am mai fost niciodată. Am învățat să mă îndepărtez de mine însumi, să simt deșertăciunea lucrurilor și să mă rog pentru soarta celorlalte făpturi.”

Ca și în celelalte romane din acest ciclu, autorul pledează pentru înțelegerea acestei lumi, presărând în text pilde despre viață, moarte, libertate, superioritatea ființei și bunăstare: „Izolându-mă în grotele mele cocoțate sus pe munte, am dat uitării lumea comună a simțurilor, părerea fraților și-a vecinilor mei. Cântând doar cânturi de iubire, am dat uitării disputele. Străduindu-mă să învăț blândețea, am dat uitării deosebirea dintre mine și ceilalți.” Lecția de optimism desprinsă și din această proteică scriere a lui Éric-Emmanuel Schmitt, aparent despre «îmblânzirea karmei», se înscrie în aceeași traiectorie ca și celelalte opere din „Ciclul Invizibilului”. Învățămintele desprinse din întâlnirile cu personajele exotice din lumea orientală par să îl reînveţe pe occidental să vadă lumea şi cu alţi ochi.