Cum e firesc – Dan Ciupureanu

Încă e dimineață. Azi-noapte am visat un cerb alb care stătea pe mijlocul străzii. Mă privea, îl priveam – în limpezimea ochilor săi mari și negri încercam să descifrez ce vrea de la mine Dumnezeu, ce își dorește mama moartă, ce concluzii trage fratele ce nu mai trăiește decât în gânduri. M-am trezit. Încă e întuneric. Cerbul alb e Diavolul, îmi zic, Dumnezeu vede și ne lasă să ajungem la El, să ne sărute pe frunte și să ne ierte, apoi să ne conducă până la poarta Iadului. Urc în bucătărie și dau peste cap paharul plin cu gin lăsat de Roxana în timp ce adormisem. Ar fi trebuit să beau o cafea, sau ar trebui să mai beau un pahar, sângele să facă ocolul inimii, apoi să zâmbesc cuprins de cunoaștere și să mă spăl pe dinți, cum e firesc. Obosesc de spaimă și de vis. Mi-e frică de mine și de ce-aș mai pune la cale. Ochiul cerbului alb strălucește pe fundul paharului. E plin. “S-a umplut paharul”, cum ar zice Roxana. “Inima mă doare-n piept” – îngerul timid ce ne urmează din depărtare, cu vocea Mariei Răducanu, și pisica din pragul ușii, ochii săi fosforescenți în întuneric mă aprobă tacit, încă e noapte – universul visează ceea ce fac eu acum – îmi crestez palma cu cuțitul și o ridic asupra paharului – ochiul cerbului clipește. Dau paharul peste cap – acum sunt frate cu Diavolul, suntem copiii lui Dumnezeu! Cu cine vorbești? Citeam ceva… Cu voce tare? Nu mi-am dat seama… E patru… nu mai dormi? O să mai dorm, fumez o țigară și vin. De ce te-ai trezit? Îmi venea să mă duc la baie… Cred și eu, la cât ai turnat în tine aseară… Miau, aprobă pisica. Dacă aș mai turna un pahar, m-ar auzi Roxana.

Mai bine beau direct din sticlă. Îl voi ruga pe Diavol să-mi cânte la vioară, melodia să nu se asculte cu urechile, căci sublima rezonanță nu vibrează decât în cel mai îndepărtat loc al sinelui, acolo unde Dumnezeu se ascunde de firesc. Diavolul cântă la vioară, Tatăl plânge răvășit de atâtea sentimente înălțătoare. Nu mă mai impresionează nimic, deși nu știu cum aș suporta emoțiilor dacă un necunoscut m-ar aprecia pentru o simplă frază, venită din inimă, în treacăt. Mama, cu palmele lipite de masă, cu ochii închiși, stă în celălalt capăt, în fața mea. O privesc și-mi mișc capul cu intenția de-a măsura-o din priviri. Gâtul trosnește – deschide ochii. În locul pupilelor are vârtejuri de fum alb ce ies spre mine, la jumătatea mesei devenind unul și mare, gată să mă înghită, însă doar ochiul cerbului din pahar este absorbit și mama dispare. E întuneric acum. Diavolul nu mai cântă. Dumnezeu își șterge lacrimile și își piaptănă barba. Adorm cu capul pe masă. Mă trezesc. A zis cineva, ceva? Niciun răspuns. Adorm la loc. “Ian doarme și visează că iluzia pulsează”, gândește pisica, apoi își linge lăbuța albă. “Ian doarme, dar dansează”, o contrazice Diavolul. A zis cineva ceva? Miau! Nu mai gândi cu voce tare când dorm! Miau! Zât! Pisica coboară scările de lemn tropăind. E zi. Lumina nu mă orbește, ca în filme. Doar cântecul ei nu are nicio noimă, nu cel puțin pentru mine. Roxana e plecată de o oră, îmi dau seama după ce privesc ceasul pe telefon și văd “sa nu ma suni nenorocitule…” Am gura uscată, dar asta se subînțelege pentru cei ce beau întru fericire, durere și muzica Diavolului ce-l face chiar pe cel mai rău dintre cei mai răi să plângă. Să beau o cafea, sau să scot sticla de unde a ascuns-o Roxana crezând că nu o găsesc? Mai bine beau un pahar și mă voi spăla pe dinți, cum e firesc. Cobor scările, dau mormanul de geci din dulap și dau peste comoară – Dumnezeu e milostiv cu cei ce bănuiesc cât de frumoasă-i viața. În timp ce adormisem, puțin sentimental, am visat că îngerul din depărtare, cel ce ne urmează, nu mai voia să meargă – se așezase pe o piatră și gândea tot felul de contradicții. Prima înghițitură de gin mă face să am erecție, sau așa mi se pare. A doua înghițitură îmi reglează tensiunea creată de îngeri la mansardă. La a treia Diavolul deja își acordează vioara, și tot așa până ultimul strop curge direct în suflet, ca lacrima unui copil ce încă nu cunoaște trăderea. Să mai pun un pahar sau să fac trei flotări? Mai bine mai beau și fac flotări după, apoi mă voi spăla pe dinți, cum e firesc, căci bărbăția nu se măsoară nici în pahare date peste cap, nici în flotări și nici măcar în spălatul pe dinți – bărbăția se măsoară prin măiestria gândurilor cântate!

Torn un pahar, frumoasă-i viața! Beau un gât, frumos e cerul! Mai sorb o înghițitură, moartea nu e decât o curvă! Dau paharul peste cap, aliluia și Doamne miluiește, să-mi fut una! Și-mi trag o palmă de cad de pe scaun. Aș mai putea dormi aici, chiar o oră, dar cine ar mai termina sticla în locul meu? Cine s-ar mai certa cu propiile gânduri? Cine… of, Doamne, tare greu mai e să mă sprijin în mâini când capul este atât de greu, plin cu gânduri umede. Cel mai înălțător sentiment mă face să mai cad încă o dată, dar și să mă ridic de parcă aș proveni dintr-o familie de oameni cu picioarele pe pământ. Știu că spun prostii, Diavole, dar să vezi ce pot reproduce după încă un pahar! Dumnezeu a inventat frumosul, Diavolul frumusețea lucrurilor urâte! Dacă mama moartă m-ar auzi, mi-ar răspunde că Dumnezeu este Tatăl Dracilor, ca și cum eu aș fi văr cu Diavolul – unul îndepărtat, de care a aflat din întâmplare.

După încă un pahar dat peste cap lucrurile devin mai clare – orice microb plutește prin galaxie în căutarea microbului pereche, să se cupleze cu el, să-i rupă fâșu’, să-i cadă în genunchi și să-i ceară o eternitate de sclavie! Femeile! O, Diavol mic, cum mi le strecori Tu în gânduri, Dumnezeu nefăcând altceva decât să mă facă să mi le imaginez frumoase… Să-mi trag una! Și-mi sparg sticla goală în cap, apoi mușc un ciob din ea și-l scuip în perete. Diavolul aplaudă. Știam eu că vei rămâne impresionat, Bre! Mă aplec să mă încalț și cad cu capul pe cuier, au! Adorm. Dansez cu mama pe marginea unei clădiri, o împing. O privesc în ochi în timp ce cade pe spate. Îmi zâmbește. Oricât de mult ar cădea o pot vedea clar, de parcă ar pluti, pereții prăpastiei fără capăt urcând cu viteză în jurul ei. Cum e, mami, să cazi? E bine, vii? Și întinde mâna. Părul bogat îi flutură opus gravitației, așa îl avea când aveam șase ani. Mă aplec și sar. Cad cu viteză spre ea. Întind mâna să mă agăț de mâna ei. O lovitură puternică în cap mă trezește – cuierul a căzut peste mine, probabil l-am tras când cădeam. Îl dau cu greu la o parte și mă ridic. Nu-l mai pun la loc, oricum arată mai bine căzut decât la locul său.

Mă uit în oglindă, eu sunt! Ar fi fost culmea să fie Cel ce vrea să se spânzure sau Aurică, cățelul vecinilor pe care-l cheamă Aurelian, dar îi zic Aurică, că i-e cam frică când trec beat pe lângă gard și-i zic ca unui copil: “Aurică, bătrâne, nu-ți fie frică, sarmalele de post nu sunt sarmale!” Mă legăn pe trotuarul ce duce la magazin – am luat un adidas de-al meu și altul de-al Roxanei – dacă n-ar fi cu două numere mai mic și călcâiul n-ar sta pe jumătate afară n-aș fi observat. De unde ați cumpărat adidașii, mă întreabă un copil pus pe șotii. De la magazinul “Alba-neagra”! Serios?! Cât se poate de serios – au și chiloți alb-negru… și căciuli, și case… Case?! Întocmai, case cu două balcoane – unul alb și altul negru. Și unde le țin?! Balcoanele? Nu, casele… Le țin după tejghea – cum ieși cu ea din magazin se face cât… ce să-ți arăt eu ție ca să pricepi… cât dealul acela! Chiar în fața magazinului?! Da, apoi o tragi acasă. Dar dacă ai deja o casă? Majoritatea au, de-aia nu cumpără nimeni! Unde este magazinul acesta?! Îți spun când mă întorc… Apoi mă învârt de câteva ori până îmi amintesc în ce parte s-o iau și pornesc agale, târându-mi piciorul drept în încercatea menținerii adidasului mic lipit de picior și de trotuar concomitent. Salut, Karim! Vrei un vin? De rimat rimează, dar nu mă îndestulează… Atunci un gin? Dragă, Karim, chiar ești divin! La întoarcere copilul nu mai este pe trotuar, probabil l-o fi călcat mașina. Scot patru pahare și le umplu cu gin. Noroc, Dumnezeu! Noroc, Diavole! Noroc, mamă! Apoi dau paharul peste cap. Voi nu beți? Ei bine, dacă nu beți voi, beau eu! Și hop, paharul lui Dumnezeu. E Dumnezeiesc, îmi zic. Ești sigur, domnule Diavol? Bine, bine, știu că ai mai zis… și hop, al treilea pahar. Ăsta a fost diavolesc! Îmi simt picioarele reci – apa care curgea în chiuvetă, pentru sunetul ambiental, a dat peste și s-a revărsat în bucătărie – sper să curgă direct în alimentara de peste stradă! Iau al treilea pahar. Și cu o desăvârșită scârbă îl dau peste cap. Sigur nu e al doilea?

Văd trei sticle pe masă. Sună telefonul, e Roxana. Nu răspund – afurisita mă simte și când beau două guri, apoi după păhărelul de azi-dimineață sigur e pusă pe harță. Dumnezeu mi-e martor că orice aș face simțul măsurii îl am în sânge. “Dak nu raspunzi nu t mai sun…” scrie în mesajul primit. Pe lume sunt două feluri de oameni – cei care scriu cu diacritice și cei care scriu fără, iar cei care scriu prescurtat nu sunt oameni! Apa îmi ajunge până la brâu – dau câteva ture de apartament, înotând pe spate, apoi revin la masă. Dumnezeu învârte casa, Diavolul e plecat să încarce butelia. Bre, nu mai învârtiți acolo, strig spre tavan. Pisica plutește înecată prin sufragerie. Dacă află Roxana că am doborât cuierul e grav! Mă cuprinde panica și mă scufund sub apa care, acum, trece peste mine dacă aș coborî de pe scaunul pe care l-am pus pe masă. Să salvez sticla sau releația mea cu Roxana? – nu știu să înot cu o mână, mai ales pe sub apă! Mai bine o beau repede! Râgâi și fac un salt de pe scaun, ca cei ce sar de la trambulină – am văzut pe youtube. După ce mă lovesc cu fața de parchet apa se înroșește de la sângele nasului spart. Înot vreo zece minute și dau, în sfârșit, de cuier. Îl ridic și îl aranjez exact cum era înainte, așa Roxana nu va observa nimic dubios. Ce obosit sunt… Înot în baie, pun pasta pe periuță, sub apă, apoi mă spăl pe dinți, cum e firesc.

 Citiți și Terapia prin artă cu Dan Ciupureanu, de Florina Ungureanu.

Bel Esprit