cu ochii larg închiși pândesc
fiara simțurilor
și ea se ascunde rănită îi pipăi doar
zdrențele împușcate rămase
în sârma ghimpată dintre cele două măceluri
ieri și mâine
mai e și visul în care
trag după mine vagoane cu picioare de iarbă tăiate
dintr-un tren de pământ fără semnale
de-alarmă
așa îmi explic cum nimic
nimic din mine nu se mai poate
opri
artstation.com
Citește și leii albi din Timbavati
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
