În Occident, profesia de scriitor este privită cu reverență. Scriitorii sunt situați fără tăgadă în rândul intelectualilor. Rar spun cu ce mă ocup. Cred că am uitat cum e să mai am o profesie per se. Vreun an doi am fost reporter în presă scrisă și news editor la televiziune. Vreo 15 ani am fost mère au foyer. Plecam ochii rușinată, deși nicio clipă nu m-am simțit mai prejos decât alte femei. Dimpotrivă, în tot vârtejul în care ești agățată – și nu stau acum să descriu, știm cu toții ce înseamnă să fii casnică, deși în termeni pur românești sensul e oarecum peiorativ și privit cu suspiciune, aici e admirabilă femeia care își permite să stea acasă și să se ocupe de educația copiilor – te contectezi cu sinele mai des decât femeia corporatistă care e în continuă alergare după confirmare.
Așadar, în vremea asta m-am simțit privilegiată. Să fiu răsfățată de soartă cât să nu fiu obligată să stau la birou 8 ore pe zi și să mă mănânce rutina. Flexibilitatea e a doua mea natură. Nu mă pot încadra în regim fix. Cu toate astea, veneau în forță prietene cu joburi pline de străluciri și mă întrebau dacă nu mă plictisesc acasă. În acele momente, da, meditam la asta. În rest, nu aveam niciodată clipe de răgaz. Când să mă fi plictisit? În timpul liber, călătoream, citeam, ieșeam în oraș sau în natură. În rest, iar, se știe ce implică să stai exclusiv acasă. De câțiva ani m-am reîntors spre vechea mea pasiune. Am reînceput să scriu. Mai stângaci la început, mai rudimentar. Uitasem cum să îmi aștern stări, gânduri. Să descriu ceva. Nu eram nici cal, nici măgar. Scriitoare, nici gând! Anul acesta m-am dezmeticit.
Dar nu a venit dinspre mine. Dintr-odată, mi s-a atras atenția. Dacă întâmplător făceam cunoștințe noi, invariabil ajungeam la conversația despre ocupație profesională. Celebrul cu ce te ocupi?
Cu ce mă ocup? reflectam eu, luată mereu prin surprindere. De când au crescut copiii, nici gospodină, nici o extraordinară homemaker nu mă mai simțeam prin definiție. Ăăăă, păi, scriu, am îndrăznit o dată. Faptul de a fi scriitor în Occident e privit cu reverență. Repet.
Ești scriitoare! De ce eziți? Sunt scriitor. Da. Beneficiile au început să vină. Acum nu mai privesc în pământ și nu mai mormăi în barbă, eu scriu. Nu, privesc în ochi interlocutorul și spun simplu cu ce mă ocup. Când cei din jur află că au în mijlocul lor un scriitor, sunt captivați și te bombardează cu zeci de întrebări. Deunăzi am fost la o cină mai relaxata de afaceri a soțului. Un cuplu de americani, un irlandez și un belgian. Toți experți în aviație, cu funcții mari în concernuri internaționale de top. Soția americanului, profesoară de engleză. Eu mă simțeam copleșită și rătăcită printre intelectuali. De abia am scos două vorbe. Dar cine mă știe, nu se miră. Eu sunt fire contemplativă. Ascult, tac, analizez, asimilez. Nu îmi mai amintesc care din ei a început discuția, dar s-a ajuns și la mine.
Dintr-odată, am devenit interesantă. Dintr-odată, nu mai eram figura ștearsă și tăcută din colțul din dreapta al mesei. Atmosfera s-a înviorat brusc. Nu s-a mai vorbit o vreme despre panel-uri aviatice, viteze de zbor, motoare performante de ultimă oră sau chestiuni care erau oricum un fel de chineză pentru mine. Întrebările și mirările curgeau fără oprire. Cum scrii? Ce te inspiră? Unde scrii? ce loc te atraga din casă ca să scrii? ce fel de personaje creezi? ce fel de proză este? Cum creezi personajele? Traduci? Nu, trebuie să traduci! Traduci în franceză, neapărat. Traduci în egleză, neapărat. Deodată se disputau care să-mi citească primul cartea. Netradusă oricum. Ne-am refugiat într-un bar de lângă Sainte Catherine pentru un pousse-café. O atmosferă propice să continuăm discuțiile devenite mai umane. Dar mai ales care ar incita imaginația oricărui scriitor atras de penumbre, muzică bună, decoruri originale și personaje vii care umblau împrejur ca ieșite din cărți. Evident, imediat m-au întrerbat despre care aș scrie, cum aș scrie, ce gendre aș alege din literatură. Iar m-au privit cu ochii mari.
Pentru occidentali, scriitorii sunt ei înșiși personaje fascinante. Da, aș fi scris despre barmanița de vreo 20 de ani, brunetă, suplă, cu o rochie roșie îmbulinată cu negru. Zâmbet de femme fatale fără efort afișat pe un chip angelic, care din când în când schița câțiva pași de dans seducători. Bătrânul cu pălărie de paie, cocoțat pe scaun, sprijinit cu un cot de tăblia barului. Tatuat, cu păr grizonat ieșit de sub boruri și o privire plată. Cât am stat acolo, nu s-a clintit. I-am studiat profilul minute lungi. Singura mișcare era să ducă din când în când paharul cu blody mary înspre gură. Și să își înmoaie buzele absent. Ceasul de la încheietura stângă era unul scump.
În rest, forfota, oamenii din jur aflați la doar câțiva centimetri, dansatorii inopinați din lateralul său, două tinere de abia intrate și un dansator profesionist, presupun că era celebru după reacțiile stârnite în jur când s-a pretat la dansul fetelor. Nimic nu l-a impresionat pe bătrân. A continuat să privească înainte ca și cum era în altă dimensiune. Poate cele două femei sosite mai târziu care au urcat la balcoanele interioare și au băut ceai. Poate ele ascundeau o poveste.
Astăzi m-am prezentat, ca ceasul, fără întârziere, la clubul regal de tir cu arcul belgian. De două ori pe săptămână, tot aici îmi petrec serile. Deja s-a dus vestea. Nu eu am propulsat-o. Dar junioara, nu a avut stare și m-a prezentat în această lumină care dă o aură romantică: mama e scriitoare. Când au ajuns cărțile la noi, din România, a doua zi era deja la școală cu o carte. De ce ai luat-o? am iscodit-o eu. Oricum nu înțeleg româna colegii tăi. Ce contează, le-am arătat coperta și numele tău. Cu prima ocazie, a spus la toată lumea din club.
Și aici atmosfera este nu numai rafinată, dar parcă e o filă ruptă de la începutul secolului XX. Aici domnește prestigiul. În ultimele dăți am scris în sala care desemnează barul. Lângă fereastra deschisă, cu soarele traversând timid la ceas de seară peste tastatura mea neagră, cu membrii clubului joviali perindându-se prin încăperea uriașă. Cu pahare de bere ciocnite, povești și răsete. În gălăgia aceea pot să scriu. Veneau pe rând, cum mă remarcau deoparte, simțindu-se obligați, sau, nu, îndatorați, să-mi adreseze o vorbă și să își depună sărutul franțuzesc pe obrazul meu timid. Nu aveau curaj să mă răpească prea tare inspirației care bătea în taste cu repeziciune. Dar se bucurau de prezența mea absentă.
Și acum, de abia mă instalasem la masa de 10 persoane, undeva la margine, tot lângă fereastra deschisă. Mi-am scos Mac-ul, sticla cu apă, mi-am băgat căștile în urechi pregătită să selectez un playlist și până să deschid documentul Word m-am simțit interpelată.
Nu vreți wifi? Era Claude, președintele clubului regal.
Sigur, cum nu? am zâmbit eu larg și recunoscător.
Știu că sunteți scriitoare, s-a justificat el, dacă veniți cu mine în sala de conferințe, aveți liniște, aer condiționat și acces la internet.
Am făcut ochii mari.
Daaa, a întărit el binevoitor, fiica dumneavoastră ne-a povestit. Evident că ne-am angajat într-o conversație pe drumul spre sală. A avut un membru scriitor. Nuvele polițiste. Cu personaje și anecdote întâmplate la club. Mai puțin crima, desigur.
Dar despre ce scrieți? s-a reorientat înspre mine. Ați tradus? Aș vrea și eu un exemplar.
Și câte și mai câte. Pe mine mă rodea că mă smulgeam din mediul în care mă obișnuisem deja să scriu, dar era prea entuziasmat de propunere ca să-l refuz. Când a deschis ușa, am rămas mută. Atmosfera epocală era și mai pregnantă. M-a invitat să îmi aleg ce loc vreau eu la masa gigantică și a ieșit fericit de ceea ce a putut să ofere. Un gest mărunt, dar cât o mie de aprecieri.
În Occident, scriitorii sunt la rang înalt și apreciați pentru efortul de a depune pe hârtie gânduri, trăiri, spaime, impresii. Pentru că-și depun miezul firii lor în fața tuturor.
Citiți și Nebunie temporară….
