Ecleziastul(1,9-10) „Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care să se spună: „Iată ceva nou!” aceasta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră.”

          Asta scria împăratul Solomon aproximativ cu o mie de ani înainte de nașterea Mântuitorului Iisus Hristos. Și într-adevăr nimic sub soare nu s-a întâmplat mai extraordinar, sau mai ieșit din comun, decât această miraculoasă naștere, nici până atunci, dar nici de atunci până astăzi.

          Totuși, de ce de două mii de ani se consideră acea noapte a fi cea mai importantă, cea mai luminoasă a omenirii, când de fapt, aparent, se năștea un prunc sărman, dintr-o familie umilă, în Betleemul Iudeii, o localitate neînsemnată , în niște condiții absolut nefirești ? Întrebare absolut legitimă, de altfel, și pentru a percepe adevărul în toată seninătatea lui, vă transpun într-o lume veche, de acum două mii de ani printre profeții, astrologie și magie.

 Împlinirea unei profeții de secole – Locul nașterii

          Noapte așteptată, noapte profețită. Poporul evreu știa că ceva extraordinar se va întâmpla, aștepta demult  venirea uni Mântuitor mare, viteaz și puternic, pe măsura orgoliului lor, care să îl scoată din robia seculară a neamurilor. Profetul Miheia (5, 1): „Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Povăţuitorul care va paşte pe poporul Meu, Israel”   

          Profeția a fost împlinită. Această naștere a existat, într-adevăr în timp și spațiu fiind consemnată în Evanghelii. Evanghelistul Matei începe relatarea naşterii Domnului, ca şi Luca, cu indicarea locului naşterii – Betleemul Iudeii (2, 1), numit în multe documente şi „casa pâinii”, după fertilitatea deosebită a regiunii.

După precizarea locului, evanghelistul Matei indică şi timpul naşterii lui Iisus Hristos: „în zilele lui Irod regele” (Mt 2, 1), cândva spre sfârşitul vieţii lui, în ultimii săi ani de domnie (37-4 î.Hr.).

sursă: tumblr.com

Steaua magilor

          În precizarea timpului istoric al naşterii Mântuitorului mai poate fi luat în calcul cel puţin încă un eveniment, de data aceasta miraculos, consemnat numai de evanghelistul Matei, şi anume apariţia „stelei” magilor. (Mt 2, 2). Despre ce stea este vorba şi de ce natură a fost ea?  Matei ne informează că această stea s-a arătat unor magi, sau a fost observată de nişte magi, i-a condus din Extremul Orient spre Ierusalim, apare şi dispare, îi conduce apoi pe aceştia de la Ierusalim spre Betleem, comportament bizar și total nefiresc judecat prin prisma legilor fizicii.

Creștinismul confirmă natura acelei stele magice printr-o conjuncție stelară, extrem de rară, ipoteză, emisă în anul 1606 de cunoscutul astronom și astrolog Johannes Kepler.

După Kepler, steaua magilor a fost de fapt aspectul pe care l-a luat pentru observatorul de pe Pământ o conjuncție Jupiter-Saturn, conjuncția generațiilor, în zodia Peștilor. Ceea ce a fost excepțional, este că marea conjuncție s-a repetat de trei ori, într-un timp scurt, ca trei trâmbițe de argint, care vesteau nașterea Mântuitorului. Aliniate una peste alta, cele două planete, având în fundalul lor Constelaţia Peştilor, dădeau impresia unei stele cu o strălucire aparte.

          De altfel, o inscriptie cuneiformă pe o tablița de lut ars, provenind de la școala astrologică din Shippur, lânga Babilon, cam la 50 de mile, confirmă faptul că „steaua” magilor a fost observată vreme de 5 luni.

Desigur, ipoteza lui Kepler este ingenioasă, fiind acceptată de unii teologi, totuși Sf. Ioan Gură de Aur este însă de părere că „steaua” magilor a fost, înainte de toate, un fenomen miraculos, care nu a însoţit un simplu eveniment natural, ci unul supranatural acela al întrupării sau înomenirii Fiului lui Dumnezeu.

Sf. Ioan Hrisostomul afirmă că, de fapt, nici nu a fost o stea, ci o putere nevăzută, dumnezeiască, care a luat numai chip de stea, fapt care se poate vedea, în primul rând din mersul ei. Această „stea” mergea, impropriu spus, de la Nord spre Sud şi nu de la Est spre Vest, aşa cum, potrivit legii de rotaţie a pământului, am avea impresia că stelele s-ar mişca în această direcţie. În fond, ea nici nu avea un drum propriu: mergea când magii trebuiau să meargă, stătea când ei stăteau.

Magii

          Indiferent de natura stelei, aceasta prin caracterul ei miraculos, și-a îndeplinit menirea. I-a îndemnat pe  niște înţelepţii păgâni, care se pare că vor fi fost la curent cu profeţiile mesianice, întrucât  Vechiul Testament exista în limba greacă de aproximativ trei veacuri, să pornească în căutarea lui Hristos şi datorită ei, să ajungă să se închine noului Prunc născut.

          Pentru Sfântul Iustin, magii erau preoți ai unui cult oriental și practicanți ai magiei și astrologiei, astfel ei sunt consemnaţi cu acest nume în scrierile unor istorici ca Herodot, Strabon, Xenofon, fapt care conferă istoricitate deplină episodului înserat de evanghelistul Matei în scrierea sa.

Faptul că magii căutau un Prunc cu totul deosebit şi că erau conştienţi de acest lucru, rezultă şi din darurile pe care aceștia i le-au adus: aur – ca unui rege; tămâie – ca unui Dumnezeu şi smirnă – ca unui Om vare va muri.

Uciderea pruncilor

          Un alt fapt istoric real și atroce, la care Evanghelistul Matei mai face referire este uciderea pruncilor (Mt 2, 16-18).

Realitatea acestui eveniment o notează și istoricul latin Macrobius, care vorbind de domnia lui Augustus, menționează faptul că împăratul s-a supărat când a auzit că Irod a poruncit uciderea acelor prunci. Cronicile vremii, de altfel, confirmă faptul că Irod cel Mare practica un regim de teroare, rămânându-i numele înscris, în istoria poporului evreu, ca cel al unui tiran sângeros şi chinuit de bănuieli. Cruzimea lui Irod se oglindeşte, cum nu se poate mai bine, în numeroasele execuţii pe care le-a ordonat în propria sa familie.  Dimensiunea grozavei fapte, oglindește de fapt dimensiunea spaimei lui Irod de a fi înlocuit ca rege al iudeilor, suprema nebunie a puterii, dar totodată și teribila neputință  față de un fapt implacabil, pe care cu siguranță că Irod îl cunoștea din scrierile profeților.

Cât priveşte numărul pruncilor ucişi, acesta nu a putut fi mai mare de câteva zeci, deoarece Betleemul era o localitate mică, cu un număr mic de locuitori, la fel şi cele din jur, dar totuși grozăvia faptei rămâne.

                                                        ≈

Ioan 3:16 „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viată veșnică.”

          Toate aceste evenimente miraculoase și extraordinare care preced sau se desfășoară în legătură cu nașterea Mântuitorului, pălesc și pot fi considerate de fapt, elemente reușite, dar de recuzită față de adevăratul scop al acelei unice și iluminate nopți.

          De fapt atunci, în acea noapte Dumnezeu își ia omenirea înapoi. Dar nu o ia așa, cu de-a sila, cu argumentul forței divine, așa cum s-ar fi așteptat poporul evreu: cu putere, cu slavă și cutremur, ci cu smerenie, cu blândețe, parcă sfielnic și venind întru ale sale.

          Nu putea Dumnezeu să stea despărțit de omenire. Ființă de lumină și iubire pură, pentru cine să mai fie? Cât ar fi putut sta despărțit de obiectul iubirii Lui? Și ce rost mai are iubirea dacă nu poate fi împărtășită? Astfel că într-un gest sublim și tragic, trimite pe Fiul Său, Iisus Hristos – Cuvântul în lume.

          Iisus Hristos,  Persoană a treimii dumnezeiești, este trimis să mijlocească, așa cum orice cuvânt o face, un  dialog între două persoane libere: Dumnezeu și om; motiv de apropiere, de cunoaștere și de împăcare. Dumnezeu oferă și se oferă totodată.

          Este cu neputință ca Dumnezeu să vină în maximă apropiere față de om, în toată slava Sa, deoarece omul nu este capabil,nu poate să îl încapă pe Dumnezeu în sine, căci astfel ar fi copleșit și strivit de lumină și dragoste și orice mică zgură de  omenitate ar putea nimicii făptura creată la simpla atingerea divină. Astfel că Domnul pentru a veni în preajma omului se smerește, se golește de Sine, creatorul se apleacă la măsura creației. Atât de mult se smerește Dumnezeu în dragostea sa față de om încît alege să se nască în cea mai umilă formă, în cele mai neașteptate și improprii condiții pentru un împărat și Mântuitor  al lumii.

          În orice religie de la începutul timpurilor, zeii și-au revendicat prin însăși existența lor transcedentală dreptul la jertfă și la sacrificiu din partea muritorilor, arătându-se plini de capricii, de neprevăzut, mila și compasiunea față de omenire fiind cea mai puțin cunoscută latură a lor, pe când Dumnezeul creștinilor se face din preaplinul iubirii Sale de bunăvoie jertfă, se dezbracă de slavă pentru a putea recâștiga omenirea, umilindu-se printr-o apariție subtilă și neînsemnată.

          Luceafărul lui Eminescu iubește și suferă și el în felul său, are porniri și sentimente năvalnice. Persoană din tăriile cerului, tinde și el la dragostea unui muritor, dar calitatea umană fiind ușor de atins, e totuși greu de lepădat, sacrificiul este prea mare, urmările profunde și ireversibile, dar spre deosebire de el, Dumnezeu iubește până la capăt și necondiționat.

          Prin lumina scrierilor sale Sfântul Ioan Gură de Aur ni-l închipuie pe Dumnezeu ca pe un amant înșelat de omenire, care nebun de iubire se repede din cer, orbit de dor, pentru a fi în preajma iubitei smintite de șarpe,  și pentru a i-o smulge acestuia din robie, își asumă de bunăvoie pecetea cărnii, se dezbracă de nemurire, și gol, în smerenie, i se alătură, se contopește cu ea, cu gând să o îndumnezeiască și să o repună alături de El în cinstea și în slava hărăzită ei de la facerea lumii.

          Doar așa putea Dumnezeu să să scoată natura umană din cercul tragic și vicios al morții și al păcatului, asta a fost singura cale prin care Dumnezeu ar fi putut veni în maximă apropiere față de om, astfel încât omul să îl accepte, să îl înțeleagă și să îl urmeze pe calea mîntuirii și a desăvârșirii.

Dumnezeu din iubire față de omenire se face om, astfel încât omul la rândul său prin iubire să poată deveni Dumnezeu.

Asta înseamnă de fapt noaptea de Crăciun, o noapte a regăsirii, a reîntregirii dintre doi amanți, unul nebun de dor și altul înnebunit de patimi, o reîntregire dorită între creatură și Creator, mijlocită prin Cuvânt, în care ambii își fac daruri, omenirea îi dăruiește lui Dumnezeu prin cei trei magi: aur, smirnă și tămâie, iar Dumnezeu îi dăruiește  omenirii pe deplin: iubirea sa necondiționată, credința în om, dar și blânda smerenie, toate cele  trei fiind căi sigure de îndumnezeire  și mântuire.

Vă doresc un Crăciun plin de lumina regăsirii!