Un alt dialog cu Ilinca Bernea, pe teme importante: Corpul. Sufletul. Frontiere.
Andra Tischer – Ilinca, societățile cele mai dezvoltate și economic și moral și în ce privește calitatea vieții, în prezent, sunt cele în care binomul suflet-corp este conceput simbiotic și nu ca dualitate, spui. De asemenea, societățile cele mai sfâșiate de conflicte, sărăcie, contraste, corupție au culturi în care raportul suflet-corp e asumat în termeni aproape antagonici. Cu cât prăpastia dintre suflet și corp e mai mare în gândirea oamenilor, cu atât coexistența e mai problematică și mai dificilă. Poți detalia?
Ilinca Bernea: – Cu puțină străduință pot să o spun și mai simplu. Dualismul suflet-corp a fost practicat în istoria culturilor și ideilor mai ales în societățile al căror nucleu dur a fost marcat de marile monoteisme, într-un sens care devaloriza corpul, ba chiar îl stigmatiza, or calitatea vieții nu e posibilă decât într-un climat mental care îl valorizează. Existența nu e eterică nici măcar când așa ni se pare, e întrupată. Mereu. Mintea și corpul și sensibilitățile lor sunt consubstanțiale, a le concepe separat e un focar de experiențe maladive. Simplul fapt de a gândi ființa pe planuri separate e o schizoidie. În lumea tradițională, dualismul a fost profesat foarte dur, să ne gândim doar la istoria pedepselor corporale sau a torturii. Respectul față de viață nu e posibil fără cel față de corp.
Andra Tischer – Lucrezi de mai bine de un an la un proiect care implică cercetare, investigație socială, experimente, confesiuni și creație și care are în vedere acest celebru dualism, poate chiar cel mai celebru, din istoria ideilor.
Ilinca Bernea – M-am aruncat la apă adâncă, da.
Andra Tischer – În ce stadiu te afli?
Ilinca Bernea – Mă pregătesc să plec la Londra să fac niște interviuri și să particip la un curs de dans contemporan și performance care să mă ajute să pregătesc apoi materiale pentru niște filmări. Și continui cercetarea.
Andra Tischer – Care sunt obiectivele proiectului?
Ilinca Bernea – Să încerc să răspund la o serie de întrebări. Care este relația dintre corp și lume? În ce măsură suntem și nu suntem corpul propriu? Ce ne poate apropia de el și ce ne poate aliena? Cât de capabili suntem să accedem felul de a fi al unui corp primordial? Există o natură primă a corpului? În ce măsură faptul de a fi conștienți de corp ne transformă în niște ființe duale, scindate, aflate în permanent neajuns? Ce anume ne repune în starea de integralitate interioară?
Andra Tischer – Ai reușit să găsești ceva răspunsuri?
Ilinca Bernea – Parțial, da.
Andra Tischer – Ce anume te-a împins să iei în primire tema?
Ilinca Bernea – Am avut mereu o problemă cu prăpastiile, cu granițele… cea dintre trăire și idee, cea dintre ficțiune și realitate.
Andra Tischer – Cât de real și implacabil e conflictul dintre rațiune și simțire?
Ilinca Bernea – E o falsă punere a problemei. Conflictul este între două forme de simțire concurente cărora le corespund raționamente diferite. E între două trăiri conștiente. Faptul că pe una o investesc iluzoriu unii cu însemnele „raționalității” și pe cealaltă o identifică tot iluzoriu cu „simțirea pură” este pentru că numesc reflex și eronat (neexaminat rațional) ceea ce nu le convine și nu le place – plan rațional – și ceea ce le-ar conveni – plan sensibil. Simțul comun face această asociere inconștientă între simțire și dorință, recte între între rațiune și nedorință. Asta e tot!
Andra Tischer – Cât de conștientă e, de fapt, gândirea?
Ilinca Bernea – Greu de spus. Gândirea e și ea ca un iceberg. Iar conștiința oglindește nu atât lumea, cât mai degrabă amprentele lăsate de contactul cu lumea într-o interioritate profundă care îi este doar parțial cunoscută.
Andra Tischer – Care a fost momentul de revoluție în gândirea despre suflet și corp?
Ilinca Bernea – Iluminismul, desigur, întrucâtva pregătit de renaștere. Laictiatea a contribuit mult la recuperarea corpului din pușcăria în care era ținut de gândirea religioasă. Toate drepturile omului sunt, într-o anumită măsură, drepturi asupra corpului și încălcarea lor reprezintă tot atâtea abuzuri la adresa corpului. Chiar primul abuz la care este supus acesta este faptul de a fi definit cultural, de a fi investit din afară cu o identitate, de a fi judecat, definit, inventariat din afară, de a fi evaluat critic. Este un abuz inevitabil, căci nu se poate revela lui însuși, el este o cutie de rezonanță, nu se poate nici măcar auto-explora decât într-un context infrauman, într-un mediu. Practic, abuzul este inerent nevoii fundamentale a corpului de a interacționa, de a se manifesta. Cenzura corpului, devierea sa, amenințarea, represiunea, dar și reificarea corpului, investirea cu proprietăți și funcții absurde, transformarea lui într-un obiect al urii, rușinii sau dezgustului, toate au fost posibile grație permeabilității conștiinței la varii sugestii externe. Corpul încetează să ne mai aparțină integral prin faptul că devine obiect al gândirii și interpretării.
Andra Tischer – Care crezi că a fost motivul?
Ilinca Bernea – Controlul social. Dictatura. O ființă umană nu poate fi subjugată decât prin corp și prin nevoile și suferințele lui. Conștiința însăși poate fi coruptă prin expunerea corpului la chin. Un regim opresiv, autocratic, de orice fel, schingiuiește corpul.
Andra Tischer – O cultură este cu atât mai nocivă cu cât concepe o prăpastie mai adâncă între minte și corp, zici, cu cât îl inferiorizează mai mult în raport cu prezumtivele teritorii ale ”spritului”.
Ilinca Bernea – În greaca veche, termenul de ”diavol” era asociat separării, despărțirii. Nu întâmplător, mai toate miturile căderii din rai, care sunt tot atâtea parabole despre ruptură, au în vedere relația sufletului cu corpul. Căderea coincide cu separarea dintre ele provocată de nașterea conștiinței. Cu cât conștiința devine mai activă, mai persuasivă, mai pătrunsă de propria existență, cu atât lumea se divide mai tare, lucrurile capătă nume, deci granițe.
Gândirea raționalist transcendentală pune gândirea și principiile mai presus de corp. Planul rațional este unul de traznit între ceea ce este personal și ceea ce este impersonal, între simțire (corporalitate) și reprezentare (conceptualitate). Corpul, odată preluat de gândire și incorporat în reprezentare, devine abstract și controlabil.
Nevoia de ostracizare, stigmatizare și inferiorizare a corpului este expresia angoasei. Raționalitatea anesteziază simțirea și totodată produce un sentiment de control asupra realităților sensibile.
Andra Tischer – E o scindare iluzorie. De ce avem nevoie să o concepem așa?
Ilinca Bernea – Corpul este totodată sursă de plăcere și de suferință, corpul e instabil, vulnerabil, efemer, o sursă permanentă de neliniște, expus pericolelor, traumelor. Raționalitatea e o armură iar raționalizarea existenței o formă de protecție și stabilitate. Fuga spre raționalitate, cultul intelectului și al ideii, refugiul mai precis în planul gândirii, este consecința directă a nevoii de control. Pe de altă parte, corpul a fost investit tocmai de această rațiune, care pansează și protejează, cu însemne malefice (sau în tot cazul negative). Cu alte cuvinte sensibilitățile lui, care sunt o sursă de suferință, au fost tratate ca un neajuns, ca o infirmitate. Tot ceea ce îl face perisabil a fost luat în colimatorul conștiinței și blamat ca un „rău” intrinsec.
Andra Tischer – Cât de material este corpul?
Ilinca Bernea – E o întrebare foarte bună. În fapt, ne secționăm imaginar domeniul corporalității în falii mai apropiate sau mai îndepărtate de ceea ce considerăm, individual, a fi un centru vital. Acest raport fictiv dintre ceea ce mintea atribuie corpului și ceea ce își atribuie sieși, deși sunt indestructibil legate, ne determină nu doar climatul în care trăim, ci și imagine de sine.
Andra Tischer – Cât de grav poate fi afectată această imagine de stimulii și judecățile (aserțiunile critice) din afară?
Ilinca Bernea – S-au făcut ceva cercetări și se pare că stima de sine e direct legată de imaginea corpului. Neurologul austriac Paul Schilder a scris o lucrare semnificativă în domeniu. Există unele teorii care susțin că imaginea corpului poate fi influențată, și nu doar de propriile percepții sensibile, de standardele estetice proprii sau însușite din mediul social, ci de o întreagă filosofie a corpului specifică pentru cultura din care facem parte. În tot cazul, fapt e că imaginea corpului este una încărcată de conotații estetice, ceea ce în sens biologic se traduce prin erotice, iar un om care se simte depreciat sau neatractiv, poate chiar urât, cu siguranță e afectat în demnitatea și stima de sine.
Andra Tischer – Fiecare cultură are alte concepții?
Ilinca Bernea – În fiecare cultură, domeniul corporalității e plasat într-o paradigmă distinctă, iar granița dintre ceea ce este considerat a fi corp – spiritualizat – cu identitate – și fiziologie e plasată altundeva. Încă există pe lume concepții potrivit cărora sexualitatea este ceva strict fiziologic și, deci, periferic, obscur, ignobil, fără identitate metafizică. În altele, erotismul, asumat plenar, din centrul ființei și din străfundurile conștiinței, este cea mai sensibilă, mai profundă și mai sublimă experiență umană posibilă.
O cultură se configurează nu doar în jurul unor valori cardinale, ci și prin prisma a ceea ce refuză să semnifice și să valorizeze. Ceea ce respinge, desconsideră sau refuză să își asume și pune în contul dejecțiilor existențiale sau al „murdăriei” variază de la un spațiu la altul și de la o epocă la alta. Aș vrea aici să adaug ceva ce mi se pare important:
O cultură, în marile metropole actuale, e altceva decât în (mai) micile comunități tradiționale. Nu mai corespunde stricto modo unui spațiu geografic sau mentalităților unui neam sau unei colectivități ori categorii sociale. O putem concepe mai degrabă ca viziune asupra lumii și lucrurilor, filosofie existențială, ceea ce numea Jung – Weltanshaung. În România actuală, ca să dau un exemplu, trăim în plin multiculturalism, chit că vorbim aceeași limbă. În lumea contemporană, în care informația este atât de variată, de globală, iar piața ideilor atât de liberă, e imposibil să mai existe paradigme colective, unanimități, poate doar consensualități în jurul unor repere fundamentale. Chiar și cu oameni din aceeași generație care au același nivel de pregătire poți avea surpriza că trăiești în culturi diferite.
Doar în societățile autocratice și totalitare sau foarte tradiționale cultura e un bloc unitar. Și chiar și acolo, libertatea de gândire individuală o poate submina pe căi invizibile și impalpabile. Există însă comunități, ceva mai stricte, cum spuneam, care impun un tip de viziune și condiționează direct sau prin natura lucrurilor (oamenii sunt ființe gregare) conduita individuală.
Andra Tischer – Să revenim la corp și la suflet. Cum e cu corpurile femeilor în contextele sociale care sunt încă puternic misogine?
Ilinca Bernea – Corpurile și sexualitatea lor sunt în primul rând denigrate sau îngrădite și nu acele calități și caracteristici ale lor care sunt valabile pentru întreaga specie. Ceea ce au în comun cu bărbații, gândirea, educația, cultura, caracterul le sunt recunoscute și omagiate. Femeile sunt disprețiute în feminitatea lor, în ceea ce le diferențiază de bărbați și prima dovadă este că, până și într-o lume cucerită de feminism, creațiile și expozeurile culturale ale femeilor nu dezvăluie singurele lucruri cu adevărat demne de spus care au tot fost ținute sub tăcere, acele experiențe specifice existenței în corpurile lor.
Andra Tischer – Te referi la forme culturale care să exprime legătura lor cu corpul?
Ilinca Bernea – Sigur. Mă interesează infinit mai tare cum își trăiește o femeie experiența lăuziei decât ce părere are despre teoria relativității, nu că nu s-ar pricepe, nu că nu ar fi în stare. Ci pentru că prefer să nu se exprime bărbații despre lăuzie. Mi se pare important sa valorizăm cultural aceste experințe așa cum sunt trăite din interior, infra-real, nu din afară. Să le scoatem la lumină, să nu le mai lăsăm exilate în zona periferică a celor fără relevanță „metafizică”.
Foto: Januz Miralles
Andra Tischer – Cum îți explici ezitarea femeilor?
Ilinca Bernea – Probabil că se tem de stigmatizări. Culturile care valorizează corpul sunt totodată mai puțin misogine, iar cele care îl inferiorizează sunt cât se poate de patriarhale.
Andra Tischer – De ce?
Ilinca Bernea – Pentru că în filosofiile tradiționale, principiul feminin era asociat naturii, senzației, imanenței, carnalității, iar principiul masculin era pus în legătură cu raționalitatea și spiritul. O nebunie conceptuală care a fondat o civilizație strâmbă. Pe de-o parte, raționalismul transcendental accentua schisma dintre spirit și corp, construind ierarhia în favoarea spiritului, desigur, și pe de altă parte închipuia femeile ca fiind mai apropiate de cele trupești și pământești și bărbații de cele spirituale și celeste. O rătăcire. Încă tragem de pe urma ei. Delir sistematizat. Nu glumesc.
Tot ceea ce e dureros, problematic, dilematic se încearcă eliminat sau neutralizat prin această schismă, dar ea e doar un joc al minții, căci sufletul nu se poate desprinde realmente de corp, gândirea în sine nu e niciodată autonomă față de simțire decât în fantasmele ei.
Utopia intelectului pur- destrupat exprimă, de fapt, o frică teribilă de planul sensibil, somatic.
Andra Tischer – Și o frică a bărbaților de femei?
Ilinca Bernea – Nu știu. Nu mă hazardez să fac asemenea speculații. Nu mă pricep la psihanaliză.
Andra Tischer – Mă tot ciocnesc de ideea potrivit căreia expresiile corporale sau senzoriale sunt ininteligente.
Ilinca Bernea – E o aiureală. Inteligența nu e doar rațională, e și senzorială. Suntem la fel de proști sau de deștepți și când tăcem și când dansăm și când suntem în cadă și când ne scărpinăm și când fantasmăm… ce se schimbă e climatul expresiv. Nu suntem în aceeași stare în situații contingente și în momente de ardere artistică sau de mare concentrare pentru o performanță sportivă, medicală etc. Gândirea, la cei proști, se autoproclamă mai presus de corp și autonomă față de simțire, ceea ce este, desigur, o iluzie.
Andra Tischer – Societățile tradiționale au totuși, în vedere, faptul că prin artă și prin experiența erotică sufletul și corpul se reunifică, de aici și catharsisul. Dragostea e fuziunea dintre suflet și corp, spuneai tu.
Ilinca Bernea – Da. E o fuziune periculoasă… Un om îndrăgostit nu poate fi nici instrumentalizat, nici sedus, nici manipulat social. Mai mult, e capabil de eroisme, pentru că dragostea e o forță mai puternică decât instinctul de conservare. Frica de a-ți pierde iubitul sau de a fi repudiat e mai mare decât aceea de moarte proprie. Practic, atunci când iubim un altul (și mă refer la dragostea erotică), ființa lui devine mult mai importantă și mai valoroasă decât cea proprie, acesta este cel mai misterios fapt al existenței. Ea trece dincolo bine de iubirea de sine și de instinctul de conservare, de nevoia de confort, liniște, chiar și de aspirația la fericire.
Andra Tischer – Cum e sexualitatea fără dragoste?
Ilinca Bernea – În nici un caz nu păcătoasă. Ideal e să fii îndrăgostit, dar e o șansă foarte rară.
Andra Tischer – De ce o percep unii ca pe ceva „promiscuu”?
Ilinca Bernea – Dacă ai un caracter infect trăiești totul la limita abjecției, inclusiv relația cu forța vitală. Sunt oameni care o invocă divinitatea așa cum ar chema un duh malefic. Normal că pentru asemenea inși totul e murdar, inclusiv sexualitatea. De noi depinde să purificăm sau să murdărim totul.
Andra Tischer– Există totuși un prag, o frontieră între suflet și corp? Între existența simțită și gândită și senzorialitate?
Foto: Januz Miralles
Ilinca Bernea – Foarte greu de spus. În percepții și reprezentări se vede bine că da. În sens științific, realist și obiectiv nu. În sinea noastră simțim însă distincția, trăim ca și cum ar exista. E o foarte persistentă iluzie.
Andra Tischer – Ce anume o produce?
Ilinca Bernea – O spun cvasi-metaforic: cred că în felul acesta sufletul și corpul se pot proteja reciproc. În situații de chin, sufletul se mobilizează să apere corpul, e un sprijin al acestuia și invers, corpul și sensibilitățile și forțele lui se arată a fi neașteptat de puternice atunci când e să apere o cauză a sufletului, fie că e vorba de dorință, de un crez sau de iubirea pentru copiii, părinți, amant. Nu au naturi diferite, operează în tandem. Sufletul este supraveghetorul existenței in corpore, cutia sa de rezonanță și totodată o cutie-neagră, memorie. Atunci când ești expus sufletește unor experiențe ostile, corpul resimte, dureros și invers, dar există și o mobilizare defensivă pe care dualitatea o fortifică. Dualismele din culturile dominate de marile monoteisme, însă sunt contranaturale, ele creează tensiuni conflictuale între suflet și corp.
Andra Tischer – Ai propus un concept filosofic care să fie un nume de cod pentru felul în care trăim inconștient și care reprezintă simbioza dintre suflet și corp: Infrarealitate. Cum o definești, mai pe larg?
Ilinca Bernea – Realitatea este un produs al conștiinței, dar infrarealitatea este modul de existență umană, dincolo de oglindirile și focalizările în limbaj respectiv de semantica arondată lor. Infrarealitatea este însuși solul care susține eșafodajele conștiinței, este natura primă, existența brută, care e ea însăși inaccesibilă minții, dar încă accesibilă corpului. Îmi imaginez corpul ca pe o insulă secretă, doar vag vizibilă și tangibilă, inteligibilă. Starea de trezie a corpului este un mod de existență infrareală. Arta construiește punți de acces ale conștiinței în infrarealitate. Prin artă și prin erotism corpul se eliberează, își regăsește elementul propriu, firescul, îl regăsește sau și-l creează, dispare cenzura impusă de tiraniile civilizatoare ale diverelor constructe ale conștiinței.
Citiți și dialogul despre Nihilism. Credință. Scepticism.
