ovidiu@stanomir
Aud paşi. Dau să mă-ntorc într-acolo şi nu pot. Încerc să deschid ochii şi nu reuşesc. Parc-aş avea bolovani, nu pleoape. Iar capul parcă mi-ar fi un deal pietros. Şi-atunci, trupul meu?… Trupul meu?! Să încerc să-mi mişc o mână sau un picior. Mi-e teamă. Dacă trupul meu e împădurit, dacă spinarea mea o fi acum coama unui munte? Voi fi în stare să-l urnesc? Şi-mi dau seama că nu-mi simt trupul. Măcar o furnicătură, o apăsare, căldură sau răcoare. Nimic. Aştept. Paşii se aud din ce în ce mai aproape. Apoi linişte. Ascult cu atenţie liniştea. Ascult. Doar linişte.
Îmi îndrept din nou atenţia înspre mine. Încerc să mă simt. Şi parcă aş avea numai cap. Un cap fără corp? E cu putinţă să vieţuiască pe mai departe un cap detaşat de corpul său? Dar oare eu – capul meu – mai vieţuiesc, sau… Sau?… Sau…
Dar, dacă nu mai sunt în viaţă, cum de gândesc? Da, gândesc. Deci exist. Unde? Ce fel de lume e aceasta în care poţi exista desprins de trup? Închis în propria-ţi minte, fără să poţi vorbi. Doar să auzi. Căci aud un murmur,… ca şi cum,… ca şi cum ar fi vuietul îndepărtat al mării. Murmurul sporeşte în amplitudine; se apropie marea de mine? Nu e marea, nu simt mirosul ei inconfundabil. Dimpotrivă. E adierea unui parfum subtil. Doamne, e o femeie! O femeie care se apleacă asupra mea. O apăsare lină pe frunte. Mă linişteşte.
Mama? Mamă! strig eu instinctiv, înfricoşat. Strig, dar în mine, fiindcă buzele-mi încremenite sunt neînchipuit de grele, abia reuşind să îngaime un scâncet. „Linişteşte-te. N-ai voie să vorbeşti. Dormi. Dormi…” Nu e mama. E o altă femeie. O femeie cu o voce atât de învăluitoare trebuie să fie şi foarte…
O înţepătură în braţ. Prin urmare, am un braţ. Aşadar, am corp. Deci trăiesc.
Cum se mai simte?
E în parametri stabili, domnule doctor.
Aveți grijă cu analgezicele. Oricând ar putea să-i cedeze cordul.
Continuăm cu antibioticul?
I-ați dat antitetanosul?
Încă de la început.
Atunci amânați antibioticul. Să nu…
Mda. Discută despre mine. Înseamnă că sunt la reanimare. Dar cum am ajuns aici? Probabil m-a doborât antiaeriana. Înseamnă că sunt prizonier. Totuși, mă tratează fără nici o reticență. O.K, sunt la ai noștri. Da, da, m-am catapultat din avionul în flă…că…
Liniște. Somn profund. Asistenta verifică branula și reglează perfuzia. Apoi trece la următorul rănit.
foto sursa
Citește și make twins not war
