”Mi-a plăcut să cred că important nu e ce face istoria din noi, ci ceea ce facem noi cu ceea ce face istoria din noi.” Octavian Paler
Câteodată, oamenilor le iese în cale Dumnezeu, ca să le arate adevărata măsură a Timpului… Secundele capătă proporții imense, incomensurabile poate, iar vremea care vine în urma lor se întinde leneș, dureros, incendiată de amintiri rămase în cele mai profunde straturi ale ființei, începând cu carnea care poartă cicatricile ireversibile, apoi cu sufletul reverberând valurile unei tristeți cronicizate și, mai presus de toate, spiritul, care va purta cu el stigmatul unei experiențe dincolo de granițele umanului, de frontierele rezistenței lui, consacrate de istoria umanității.
În momentele acestea, mii de întrebări străfulgeră conștiința semenilor, aflați de o parte sau de alta a baricadei, victime, călăi sau afini prin sentimentul viu al compasiunii: de ce atunci, de ce tocmai într-o asemenea conjunctură, de ce nu s-a putut evita, ce altă cale de salvare ar fi fost posibilă sau care sunt vinovații… Întrebări fără niciun răspuns, pentru că suferința umană e lipsită de mijloace de apărare, mai mult decât orice altă realitate din lumea aceasta.
Colectiv, 30 octombrie 2015
Unde e durere, lipsește raționalul, pentru că nu există compensație și nici vreo altă cale de grabnică vindecare. E un mod al unei realități transcendente de a se manifesta ca forță vie, imposibil de prevăzut sau de modelat, un fel de reminiscență a intervenției unor factori care țin de hazard sau de un destin implacabil, în care soarta omului se joacă, în afara voinței lui, la masa arbitrariului. 30 octombrie 2015. Un loc al unei colective stări de bine se transformă într-un infern #colectiv, în care oamenii deprind instantaneu dramatica lecție a supraviețuirii, care îi face solidari cu indivizi pe care nu i-au mai văzut niciodată, pe care nu i-au cunoscut niciodată.
Mărturisirile lor sunt dovezile cele mai crude, mai lucide și mai intense ale puterii psihicului de a căuta căi de salvare, acolo unde ușile grele înăbușă orice explicație plauzibilă a faptelor, orice tentativă de înțelegere a accidentului care poate schimba viața cu moartea. Acolo, un singur moment, o singură secundă capătă supremație asupra unor decenii în care un tânăr a crescut frumos, la adăpostul unei familii protectoare, al unei prietenii care i-a dat încredere în sine sau al unei iubiri care l-a făcut să se creadă centrul universului, imortal prin energia pe care a simțit-o prin toți porii, capabilă să înfrâneze scurgerea implacabilă a timpului.
Citiți și articolul despre fenomenul ”COLECTIV” din Contributors, semnat de prof. Doru Căstăian
Adevărul, ca un mare ars (click)
Un punct zero al universului, în care toate sentimentele s-au întors în matca lor originară și s-au topit într-un singur, indestructibil impuls, cu siguranță străin până atunci, sau cel puțin îndepărtat: supraviețuirea. Emoția care stinge diferența dintre oameni și îi face egali în fața vieții, a spațiului, a timpului și a propriei individualități, fiorul care nivelează orice asperități ale caracterului sau ale înzestrării intelectuale, clipa unei lucidități tranșante care are puterea incredibilă de a aduce oamenii împreună, pe același front al luptei pentru ziua de mâine. Fără criterii de clasă, de apartenență politică, religioasă sau de vreo altă natură. Omul, dezbrăcat de orice convenție, față cu sine însuși și față de aproapele său, de care poate depinde. 64 de morți, 146 de răniți, o mulțime imensă de oameni care au rămas stupefiați de limitele ființei umane, pe care abia acum le-au înțeles, poate, confruntați cu imanența trecerii.
O lecție dură despre prag și neant, despre fragilitatea condiției umane, despre cea mai profundă stare a sentimentelor, despre idealuri și măsura lor supusă unei cenzuri transcendentale, despre ceea ce înseamnă hazardul și liberul arbitru, despre pierdere și greutatea ei cuantificabilă în durerea fizică și psihică, despre capacitatea omului de a îndura cele înțelese și cele rămase etern enigmatice, despre (auto)sacrificiu și relativitatea vieții, în opoziție cu absolutul morții.
La trei ani de la tragedia din Colectiv, clubul din București incendiat din motive încă imprecis stabilite, în mentalul colectiv al românilor a rămas o enormă cicatrice, imposibil de vindecat. Și multe semne de întrebare, la care cel mai bine ar fi să reflectăm în intimitate, acolo unde se nasc răspunsurile sincere, nealterate de vreo filozofie desprinsă din manuale străine. Cum spunea filozoful, ”întrebările singure sunt uneori o victorie parțială asupra limitelor …”.
8 ani de la COLECTIV
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
