citește asta foarte încet
dar foarte
încet
fixând atent spațiul liber lăsat înadins ca să-ți tragi sufletul
trebuie să-ți spun că ea și-a deschis
în proprii mei genunchi imaginează-ți
un spital de urgențe pentru arși
arșii de dorul ei
ticăloasa
așa se face c-alerg cu noduri și peticite comprese din piele
pielea unor poeme încinse prin care trec arșii
spunându-și numele prenumele și clipa
când se vor naște sau deja au murit nu știu
de aceea te rog pe tine citește
citește asta
dar foarte încet
mai trebuie să îți spun că nu-mi voi găsi odihna
de liniște nici nu poate fi vorba
decât în inima unui manechin uite ăla care
trudește din greu să
rămână cât de cât viu
ca o felie de pâine care a prins mucegai dar
o mănânci pentru că
nu mai ai alta
foto painting sursa
__________________
lângă ea oxigenul se îndulcește
îmi fac de lucru o-ntreb dacă pot
aduce o găleată
cu apă sau
curtea să-i mătur sperând în secret
că îmi va da o pernă
plapuma ei să astup
plesnitura plesnită cu piatra de carne
în piept… Citește și lângă ea
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
