„Citeam în alfabetul unei flori”

„Relația mea cu cititorul? E o fericire să ai măcar un cititor, al tău. Cred că poeții devin impasibili și detașați, asemenea pietrelor, și totuși, e tulburător de frumos când îți găsești cititorul.”

Poeta Veronica Popa se poate considera privilegiată din acest punct de vedere, pentru că orice cititor, din orice cultură, timp sau spațiu geografic ar aștepta oricât șansa unui peregrinaj prin miezul cuvintelor, al culorilor și al formelor care alcătuiesc universul său liric. Există un filon panteistic în aceste versuri care mijlocește stări de spirit inefabile, pentru că poemele de față propun o viziune idilic-paradisiacă a lumii, ordonată în spirit ancestral, după regulile păstrate din illo tempore.

O regresie în arhetipal dă un aer mistic emoției, care se întrupează în spirit tradiționalist, pe filiera sentimental-patriarhală a lui Ion Pillat, sau poate a lui Aron Cotruș. „În bolta unei biserici / Din petale de mac / Mi-am regăsit / Patria pierdută.”, mărturisește cu glas profund această poetă, de o sensibilitate oarecum atipică în peisajul cimentat în proza cotidiană a contemporaneității, îndepărtate de modelul lirismului care exprimă stări, și mai puțin frânturi de peisaje sufletești compuse aleator.

Atitudinea lirică a Veronicăi Popa îmi aduce aminte, prin finețea cu care trasează tușele geografiei mitice cu care se confundă la izvoare, de celebra expresie a lui Charles du Bos, care, la întrebarea „Ce este literatura?”, răspundea laconic, cu simplitate și înțelepciune: Poezia este încarnarea unei emoţii într-un limbaj.

Lumina, îngerii, Învierea, biserica, trupul și pâinea de lut a amintirii străbunilor, rugăciunea, litaniile, sunt tot atâtea motive puternic încărcate de un simbolism religios care emană evlavie și conștiința descinderii dintr-un orizont al credinței netăgăduite, un alt argument al apartenenței acestui fragment liric din opera Veronicăi Popa la un neo-tradiționalism, dacă ne-ar fi permisă o invenție lexicală potrivită acestui gen de sensibilitate lirică. Pigmentul îl constituie, fără îndoială, o anumită contaminare cu un fior expresionist care accentuează trăirea cu impulsuri dionisiace convertite, în procesul transfigurării lor metaforice, în orfism autentic: „alteori / secundele cresc în mine / catedrale zburătoare / în care inima mea / flaut suspendat în lumină / îşi cântă singură.”. Așa este poezia chemărilor tainice, ca o voce suavă ce se ridică eteric din mustul pământului, se convertește în lumină și îmbracă cititorul în emoție pură, pregătindu-l pentru o aventură ontologică zub zodiile faste ale valorilor clasice.

Litanie

 

(Îngerului păzitor al lui Paul Goma)

Timpul este ca drumul

Rotund

Locul de întoarcere ne așteaptă mereu

Cu gura căscată

Acel loc de aer

Și lumină

Și căldură

„Înăuntrică”

Mereu supus agresiunilor

Niciodată mortale

Ana – Maria

Îngerul păzitor al Învierilor tale

Este mereu aproape.

Cea mai frumoasă femeie –

Patria celui mai  fărădețară

Bărbat

Din Basarabia –

Femeie – soră

Femeie – mamă

Femeie – corabie.

Acum

Plecată în larg

Pe drumul rotund

fără timp.

Poetul – frate

Poetul – fiu

Poetul

Singur la proră

Împotriva tuturor

Plânge

Pentru prima oară in viață

Ținând în brațele-i puternice

Îngerul lui păzitor:

„Acum

îmi zaci,

cruciș,

în poală,

Acum

nu te mai pot

naște.”

***

Casă singură și tristă

Dintr-un pumn amar de lut,

Rugăciunea ta nespusă

M-a durut.

Lutul tău l-aș strânge-n palmă,

L-aș lua cu mine-n cer

Și la Cina Cea de Taină

Aș gusta din el, stingher.

Și mi-ar fi inima plină,

Și nimica n-aș mai cere.

Îmi vei ține de Lumină,

Într-o zi de Înviere.

***

Citeam în alfabetul unei flori

Semne

Dintr-o limbă uitată.

În bolta unei biserici

Din petale de mac

Mi-am regăsit

Patria pierdută.

Toate rugăciunile bunilor mei

Tac pe marginea drumurilor.

Merg printre maci

Vita dolores

Sunt sânge din sângele lor

Înflorit

Pe marginea drumului.