„Citeam în alfabetul unei flori”
„Relația mea cu cititorul? E o fericire să ai măcar un cititor, al tău. Cred că poeții devin impasibili și detașați, asemenea pietrelor, și totuși, e tulburător de frumos când îți găsești cititorul.”
Poeta Veronica Popa se poate considera privilegiată din acest punct de vedere, pentru că orice cititor, din orice cultură, timp sau spațiu geografic ar aștepta oricât șansa unui peregrinaj prin miezul cuvintelor, al culorilor și al formelor care alcătuiesc universul său liric. Există un filon panteistic în aceste versuri care mijlocește stări de spirit inefabile, pentru că poemele de față propun o viziune idilic-paradisiacă a lumii, ordonată în spirit ancestral, după regulile păstrate din illo tempore.
O regresie în arhetipal dă un aer mistic emoției, care se întrupează în spirit tradiționalist, pe filiera sentimental-patriarhală a lui Ion Pillat, sau poate a lui Aron Cotruș. „În bolta unei biserici / Din petale de mac / Mi-am regăsit / Patria pierdută.”, mărturisește cu glas profund această poetă, de o sensibilitate oarecum atipică în peisajul cimentat în proza cotidiană a contemporaneității, îndepărtate de modelul lirismului care exprimă stări, și mai puțin frânturi de peisaje sufletești compuse aleator.
Atitudinea lirică a Veronicăi Popa îmi aduce aminte, prin finețea cu care trasează tușele geografiei mitice cu care se confundă la izvoare, de celebra expresie a lui Charles du Bos, care, la întrebarea „Ce este literatura?”, răspundea laconic, cu simplitate și înțelepciune: Poezia este încarnarea unei emoţii într-un limbaj.
Lumina, îngerii, Învierea, biserica, trupul și pâinea de lut a amintirii străbunilor, rugăciunea, litaniile, sunt tot atâtea motive puternic încărcate de un simbolism religios care emană evlavie și conștiința descinderii dintr-un orizont al credinței netăgăduite, un alt argument al apartenenței acestui fragment liric din opera Veronicăi Popa la un neo-tradiționalism, dacă ne-ar fi permisă o invenție lexicală potrivită acestui gen de sensibilitate lirică. Pigmentul îl constituie, fără îndoială, o anumită contaminare cu un fior expresionist care accentuează trăirea cu impulsuri dionisiace convertite, în procesul transfigurării lor metaforice, în orfism autentic: „alteori / secundele cresc în mine / catedrale zburătoare / în care inima mea / flaut suspendat în lumină / îşi cântă singură.”. Așa este poezia chemărilor tainice, ca o voce suavă ce se ridică eteric din mustul pământului, se convertește în lumină și îmbracă cititorul în emoție pură, pregătindu-l pentru o aventură ontologică zub zodiile faste ale valorilor clasice.
Litanie
(Îngerului păzitor al lui Paul Goma)
Timpul este ca drumul
Rotund
Locul de întoarcere ne așteaptă mereu
Cu gura căscată
Acel loc de aer
Și lumină
Și căldură
„Înăuntrică”
Mereu supus agresiunilor
Niciodată mortale
Ana – Maria
Îngerul păzitor al Învierilor tale
Este mereu aproape.
Cea mai frumoasă femeie –
Patria celui mai fărădețară
Bărbat
Din Basarabia –
Femeie – soră
Femeie – mamă
Femeie – corabie.
Acum
Plecată în larg
Pe drumul rotund
fără timp.
Poetul – frate
Poetul – fiu
Poetul
Singur la proră
Împotriva tuturor
Plânge
Pentru prima oară in viață
Ținând în brațele-i puternice
Îngerul lui păzitor:
„Acum
îmi zaci,
cruciș,
în poală,
Acum
nu te mai pot
naște.”
***
Casă singură și tristă
Dintr-un pumn amar de lut,
Rugăciunea ta nespusă
M-a durut.
Lutul tău l-aș strânge-n palmă,
L-aș lua cu mine-n cer
Și la Cina Cea de Taină
Aș gusta din el, stingher.
Și mi-ar fi inima plină,
Și nimica n-aș mai cere.
Îmi vei ține de Lumină,
Într-o zi de Înviere.
***
Citeam în alfabetul unei flori
Semne
Dintr-o limbă uitată.
În bolta unei biserici
Din petale de mac
Mi-am regăsit
Patria pierdută.
Toate rugăciunile bunilor mei
Tac pe marginea drumurilor.
Merg printre maci
Vita dolores
Sunt sânge din sângele lor
Înflorit
Pe marginea drumului.
