Cioara și fiii ei

(veche legendă islandeză tradusă din suedeză,
prelucrată și repovestită de Daniel Onaca)

Într-o frumoasă zi de vară, regele Ragnar fără de țară a poposit în ținutul normanzilor la niște vechi prieteni de-ai săi. A tras corabia într-un golfuleț și a coborât pe mal. Pe cei care aveau în grijă asigurarea hranei i-a trimis să facă rost de cele trebuitoare tovarășilor de călătorie. Nu departe de locul unde acostaseră, aceștia zăriră o casă țărănească. Tinerii s-au îndreptat într-acolo, sperând că dacă vor găsi făină, vor putea coace și pâine. Au dat peste o babă urâtă ca moartea pe care au întrebat-o dacă avea pe acolo vreun sac de făină și dacă voia să-i ajute să frământe niște pâini.
– Mâinile mele sunt țepene de bătrânețe, răspunse baba, dar vă poate ajuta fata mea.

Grima se numea baba cea slută, dar nu ea era adevărata mamă a fetei care tocmai păși peste prag, intrând în odaie. Tânăra femeie era atât de frumoasă încât tinerii și-au pierdut graiul de admirație. Aceasta însă abia dacă s-a uitat la ei, ocupată cum era cu pregătitul aluatului de pâine și cu frământatul. După ce s-a dospit, l-a mai frământat odată, l-a împărțit în părți egale și le-a vârât în cuptorul încins. ”De coptul lor aveți voi grijă”, zise fata învârtindu-se printre oaspeții nechemați. Tinerii încă nu-și puteau reveni din uimire, iar când s-au întors cu pâinile la corabie Ragnar i-a certat pentru că acestea aveau coaja arsă. Tinerii, atunci, s-au dezvinovățit povestind că le-au copt într-o casă unde locuia o fată, de o frumusețe atât de răpitoare că nici Thora Borgarhjort, fosta lui soție decedată, nu era mai frumoasă. ”Nu ne-am putut lua ochii de la ea și de-aia am uitat de pâinea pusă la copt în cuptor”, au zis ei.
Auzind acestea, Ragnar trimise degrabă niște războnici la coșmelia babei cu sarcina să răpească fata și s-o aducă la el pe corabie.
– Care este numele tău, a întrebat-o Ragnar de cum o văzu.
– Cioara, răspunse fata, fără să fi dat vreun semn că i-ar fi fost frică de cel ce o interoga astfel.
– Nepotrivit nume pentru o fată atât de frumoasă, observă anchetatorul.
Fermecat și el de nurii tinerei femei și fără să se mai întindă la vorbă, Ragnar îi ceru să-i fie soață. Cioara i-a răspuns că îi mulțumește pentru cinstea vădită, dar că ar fi mai bine să bea pocalul nuntirii acasă, la reședința lui din Dania. Ragnar fu de acord, dar când au ajuns la cetatea sa, Cioara i-a spus:
– Haide să mai așteptăm trei zile, timp în care să aducem jertfe zeilor, altfel mari nenorociri se vor abate asupra noastră.
De data aceasta, Ragnar nu a mai vrut să-i îndeplinească dorința, așa că cei doi au celebrat nunta chiar în acea zi. Ragnar și Cioara au avut mai mulți fii împreună. Cel mai mare dintre ei, Ivar, era numit ologul din pricină că nu se putea ține pe picioare. Cioara spunea că asta a fost pedeapsa zeilor pentru că Ragnar nu a vrut să aducă jertfe zeilor înaintea căsătoriei lor. Ceilalți băieți se numeau Björn (Ursul), Vitserk și Ragnvald. Cu toții erau buni atleți, în afară de Ivar, care nu putea participa la întreceri. Acest handicap însă era compensat de o minte deosebit de ageră, fapt pentru care ologul era socotit consilierul fraților săi. Aceștia nu făceau nimic înainte de a-i cere sfatul.

Erik și Agnar, fiii lui Ragnar cu Tora, erau niște luptători curajoși. În fiecare vară plecau în expediții de jaf pe mare, de unde se întorceau cu prăzi bogate. Într-una din zile Ivar le-a spus fraților săi că era timpul ca și ei să facă astfel de incursiuni pentru a câștiga reputație, precum frații lor vitregi. Aceștia
s-au dus atunci la Ragnar rugându-l să-i miluiască cu o corabie și cu o ceată de războinici neînfricați. Tinerii au primit cele cerute și s-au pregătit de drum. Mai întâi au navigat spre Vitaby, o cetate vestită pentru ritualurile vrăjitorești despre care si zvonea care se practicau acolo. De-a lungul anilor, fuseseră mulți cei care încercaseră să o cucerească, dar fără succes. Asta nu pentru că stăpânii ei ar fi avut vreo armată din cale-afară de puternică, ci pentru că posedau două vaci miraculoase, care obișnuiau să se năpustească, mugind, asupra dușmanilor și să-i calce în picioare.


Ajunși la Vitaby, Erik și Ägnar au lăsat corăbia lângă țărm și l-au rugat pe Ragnvald, cel mai tânăr dinre ei, să stea de pază. Frații mai mari, însoțiți de ceilalți războinici, s-au îndreptat apoi spre vestita cetate. Când au văzut că dușmanii se apropie, străjile au slobozit grozavele animale care s-au repezit de îndată asupra lor. În acest timp, Ragnvald, socotind că era sub demnitatea lui să păzească vasul, a luat-o pe urmele fraților săi, aruncându-se și el în luptă. Din nefericire însă îndrăzneala i-a fost mai mare decât priceperea la mânuirea săbiei căci și-a găsit sfâșitul pe câmpul de bătaie. Odată cu el se părea că vor pieri și ceilalți războinici, într-atât de mare a fost prăpădul semănat de patruped printre ei. A fost momentul când, purtat pe scuturi, Ivar sosi și el la locul confruntării. De cum a văzut măcelul provocat de vaci, și-a încordat arcul său cel mare și le-a săgetat pe amândouă. Odată bestiile răpuse, cetatea fu lipstită de apărători. Invadatorii au cucerit-o, au jefuit-o și i-au dat foc, după care zidurile ei fură nivelate precum cele ale Cartaginei din vechime.

Citiți și Ragnar și șarpele Torei, de același autor…