Tristă revelație! Suntem ceea ce fac alții din noi, conștient sau nu, în proporții diferite, dar mereu acolo, sculptând în sufletul și în conștiința noastră forme pe care ei le visează sau pe care le-au primit și ei moștenire, la rândul lor.

Și cum să nu te îngrozești când ajungi la jumătatea vieții și vezi că semeni nepermis de mult cu toți cei pe care mintea ta îi (re)culege dintre dărâmâturi, cu fiecare situație-limită prin care trecem?

De fiecare dată când ni se întâmplă lucruri ieșite din comun, reflexul este să ne aducem aminte de cineva care, într-o situație similară, ne-a spus ceva, ne-a dat un sfat sau o poruncă, ne-a împins de la spate să mergem înainte sau a pus o barieră în calea evoluției noastre.

Mie nu-mi place să mă uit din interior la ceea ce sunt și am devenit fără voia mea. Veți spune că sunt un om slab și că trebuia să cresc fără aportul cuiva. Să mă desfac de legăturile cu părinții, cu profesorii, cu iubitele care m-au dezamăgit sau care m-au rănit, fie și involuntar. O să-mi spuneți că bărbații nu se plâng, dar aici e un fel de Cerc al Anonimilor și mă bucur că pot să-mi spun povestea. Aici nu mă cunoaște nimeni, iar cei care vor citi sper că vor trage niște învățături. Fără să critice, pentru că de asta e bun oricine. Sfaturi voi accepta, dar injurii și cuvinte malițioase în niciun caz.

Am crescut într-o familie în care părinții erau total diferiți, iar prăpastia dintre ei, deși încercau s-o camufleze, era imposibil de ascuns. La un moment dat, fiecare era cu viața lui, adâncită în muncă. (…)

Sunt un om singur și nefericit, care se hrănește cu amarul amintirilor. Nu vreau o familie, pentru că nu sunt în stare să iubesc și nu voi face decât să produc suferință. Nu vreau decât să fiu cât mai nebăgat în seamă și să-mi petrec viața la serviciu, pentru că munca nu dezamăgește, nu se răzbună, nu blestemă și nu ucide.

Dacă v-ați recunoscut în povestea mea, îmi pare rău. Nu știu ce e de făcut. Nu știu la ce ne ajută să înțelegem că suntem ceea ce au făcut alții din noi. Poate voi sunteți mai puțin suferinzi și aveți mai multă luciditate. Puteți arunca cu pietre, sunt imun. Puteți să mă afurisiți, o să-mi sune ca o binefacere. Sunt sigur că va fi mai bine în altă viață, măcar dacă aș ști să-mi recapăt, măcar atunci, propriul eu.

Vârsta, pudoarea, totul era împotriva mea. Auzeam cuvântul „rușine” de o sută de o sută ori pe zi, parcă totul trebuia să fie de rușine și să provoace sentimentul acela nenorocit de ezitare în fața tuturor lucrurilor, de frică și de rușine. Le am în mine și acum, când sunt un om slab, căruia îi e frică și rușine de tot ce e împrejurul lui și de sine însuși.

La școală am avut parte de o învățătoare în vârstă, pe care o lăsau nervii în fiecare zi. Luam numai 7 la caligrafie, orice aș fi făcut. Îmi smulgea foile din caiet și nu vedea că îmi tremurau mâinile cu fiecare zi care trecea, din ce în ce mai tare. Am început să urăsc școala, scrisul și frica de note, pentru care luam din când în când câte o pedeapsă, uneori chiar cu bătaia.

Am ascuns notele și am primit bătaie pentru minciună. Nu pentru că luasem note proaste, deși mai mult nu puteam în condițiile acelea, cu scandaluri acasă și cu învățătoarea isterică, ci pentru că ascundeam și mințeam.

Creștea frica în mine, mână în mână cu rușinea.

Eram o rușine pentru părinții mei, spunea doamna de la catedră, acasă eram o rușine  pentru că nu mă străduiam destul, așa credeau ei, față de mine eram o rușine pentru că dezamăgeam pe toată lumea.

Am încercat să plec de acasă, după ce am luat o bătaie zdravănă și, la vreo 8 ani, am început să am enurezis nocturn. Adică să fac pe mine noaptea, involuntar. În jurul meu, nimeni, în afară de vreo câțiva prieteni cu care băteam parcul când aveam voie.

Cu precizarea că nu trebuia să încalc ora de venit acasă, că se lăsa iar cu scandal și cu „rușine”.

 

Citiți întregul articol AICI, pe Catchy.ro