dacă poți
închide ochii
la micile greșeli
de punctuație
pe care nisipul le lasă
pe nisip
(obiceiul vechi face ca drumul să aibă la capăt o casă)
trăiesc cu sutele
de ani și lor nu le pasă
sunt leneșe fulgerări în lumină
dar ție oricare îți va schimba
precum pedala virgulei (o străină!)
întreaga sonoritate a vieții
din vară-n
surdină
două puncte după care
nimic nu urmează
o linie de dialog escortată
de pauze în uniforme stridente
și nerușinată cratima râde știrb
ocupând locul ce nu
i se cuvine
(în casa de la capătul drumului e cald și bine)
întrebare cine ești sunt
argintar de otrăvuri
și antidotul nu mi-l destăinui
decât rareori
sub amenințare
cu viața
toate femeile sunt înnebunite, l-adulmecă
de la degetele picioarelor și până în
vârful limbii. dar el
mie
îmi aruncă pietricele în geam… Citește și parfum
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
