Henry Charles Bukowski (născut Heinrich Karl Bukowski) a trăit între 16 august 1920 și 9 martie 1994… și a trăit bine. A scris câteva mii de poezii, sute de povestiri și 6 romane, în total peste 60 de cărți. A cunoscut succesul doar la 50 de ani și asta din cauza modului sănătos, natural, în care spunea lucrurilor pe nume. Ca un om mare, fără ezitări, cum s-ar spune. Fără perdea. Nu s-a considerat niciodată un geniu, deși avea toate semnalmentele: un mod pătrunzător de a intui esența lucrurilor și un fel de a o exprima cu atâta dezinvoltură, încât ar fi putut leza spiritele mai „rafinate”… „Un intelectual spune un lucru simplu într-un fel complicat. Un artist spune un lucru complicat într-un fel simplu.” Poate că acesta a fost motivul pentru care nu s-a ”cizelat” niciodată: „Am lucrat ca muncitor până la 50 de ani. N-am pretins niciodată că sunt poet. Acum, nu spun că a munci pentru a trăi este un lucru măreţ. În cele mai multe cazuri, este un lucru oribil. Dar trăind rahatul ăsta, cred, m-a învăţat să nu mănânc rahat atunci când scriu” , scria Charles Bukowski, pentru care scrisul însemna munca brută, la firul ierbii, cu realitatea și cu vocabularul. Dacă există acele cuvinte „tari”, de ce să ne ferim de ele, dacă viața e așa cum e – de ce să ne transformăm în ipocriți și să-i exaltăm așa-zisa frumusețe, acolo unde ea nu este decât dejecție? Lecția e simplă: trăiește clipa!

oricine trebuie să-nţeleagă

că totul îi poate dispărea într-o

clipă:

pisica, femeia, slujba,

o roată din faţă,

patul, pereţii, camera,

tot ce-a clădit în jurul lui

e clădit pe nisip-

şi orice cauză,

indiferent cât de îndepărtată:

moartea unui copil în Hong Kong

sau un viscol în Omaha…

te poate distruge.

toate porţelanurile tale

zob pe podea în bucătărie,

şi femeia intră şi te găseşte

beat în mijlocul dezastrului:

o, Doamne, ce-i cu tine?

şi-i răspunzi: nu ştiu,

nu ştiu…

(Tragi de-o sfoară, miști păpușa)

Charles Bukowski -www.flavorwire.com

Alcoolul e una din soluțiile fericite de a ieși din atmosfera grețoasă a unei existențe abrutizante, în care orice încercare de a fi autentic e sortită eșecului, iar Bukovski experimentează această practică a „ieșirii din realitate” cu o conștiinciozitate impresionantă. Trebuie să-și revină: „Au înfipt atâtea cuţite în mine încât, atunci când îmi dăruiesc o floare, la început nici nu mai înţeleg despre ce e vorba. Îmi trebuie timp.” Timpul e marele adversar, el transformă orice formă de viață într-o fantoșă, ștergând orice urmă de echilibru și seninătate. Cât de miopi sunt ceilalți! „Unii oameni niciodată nu înnebunesc. Ce vieţi oribile trebuie să ducă!”, remarcă scriitorul, cu un sarcasm greu temperat. Realitatea îl agresează, pentru că nu-i oferă trăirea de care are nevoie, acel sentiment de a fi în miezul unor lucruri carnale, pulsând de viață, iar el nu e un oricare: ”N-am fost un hoţ mărunt, voiam lumea sau nimic”, mărturisește. Ce mai rămâne de făcut decât să spargă orice graniță iluzorie impusă de canoanele sociale? E un singuratic și poate scrie, pentru că nu există viață în afara literaturii: „Nu am fost un mizantrop şi nici un misogin, însă mi-a plăcut să fiu singur. M-am simţit bine stând singur într-un spaţiu mic, fumând şi bând, am fost întotdeauna o companie plăcută pentru mine însumi.” În această izolare, scrie furtunos, coborând în stradă, de unde se inspiră din orice îi reține atenția, de la prostituate (mai ales), la mașini, case, muncitori, cerul nesfârșit, copii murdari, sticle de bere aruncate pe caldarâm, scrie pentru că  îi este imposibil ”să se oprească din scris. E o formă de nebunie.” Femeile? Atât de diferite… între ele și față de bărbați, un adevărat spectacol:

„Femei: îmi plăceau culorile hainelor lor; felul în care mergeau; cruzimea de pe unele chipuri; din când în când frumusețea aproape pură a unui alt chip, total și încântător feminină. Erau mai cu moț decât noi: plănuiau mult mai bine și erau organizate mai bine. În vreme ce bărbații se uitau la fotbal sau beau bere sau jucau popice, ele, femeile, se gândeau la noi, concentrându-se, studiind, decizând dacă să ne accepte, să ne dea papucii, să ne schimbe, să ne ucidă sau, pur și simplu, să ne părăsească. În cele din urmă, nici nu prea conta. Indiferent ce făceau, noi sfârșeam singuri și nebuni.” Până și dragostea s-a pervertit… Dragostea e un câine venit din iad… nu e ușor să te îndrăgostești, ne spune scriitorul, nu e ușor să iubești, cel mai ușor e să fii părăsit, „scăpat din brațe”:

”scăpat din braţele unei iubiri

căzut în braţele alteia

 m-a salvat de la răstignire

o femeie care fumează marijuana

compune cântece şi poveşti

şi mult mai blândă decât cealaltă,

mult mult mai blândă

şi sexul cu ea e aproape la fel de bun

ba chiar mai bun.

 

nu e plăcut să fii pus pe cruce şi uitat acolo,

e mult mai plăcut să uiţi o iubire

infirmă

aşa cum toate iubirile

până la urmă-şi

rup câte ceva

 

e mult mai plăcut să faci dragoste

lângă malul mării în Del Mar

în camera 42 şi-apoi să stai în pat

să bei vin bun să pălăvrăgești şi

să fii mângâiat

să fumezi iarbă

să asculţi valurile

 

am murit de prea multe ori

aşteptînd, încrezător,

într-o cameră

privind în gol, la tavanul crăpat,

aşteptînd să sune telefonul,

să vină de undeva o scrisoare,

aşteptînd un ciocănit în uşă, un sunet

oricât de vag,

înnebunit de-atâta aşteptare

în timp ce ea dansa cu străini în cluburi

 

scăpat din braţele unei iubiri

căzut în braţele alteia

 

nu e plăcut să mori pe cruce

e mult mai plăcut să-ţi auzi numele

şoptit în întuneric…”

Bukowski nu e ușor de citit. Ai nevoie de o seară mizantropă, un telefon de la editorul grăbit, mult vin în care să-ți deștepți muza, o femeie care să îți amintească de vreo iubită pierdută, o stare de totală detașare ce lume și de oameni, credința că poezia salvează universul și nu oamenii… Somnambulie…

„poemele tale despre femei vor rezista

50 de ani după ce gagicile vor fi dispărut”

îmi zice editorul la telefon

 

dragă editorule:

se pare că gagicile

deja au dispărut.

 

înţeleg ce vrei să spui

 

dar dă-mi o femeie vie

în seara asta

una care să păşească pe podea

înspre mine

 şi poţi să-mi iei toate poemele

alea bune

alea proaste

şi tot ce-o să scriu.

 

înţeleg ce vrei să spui

tu înţelegi ce vreau eu să spun?

(Diseară)

Nu uitați:

În cele din urmă ce ne rămâne e doar viaţa aceasta, atârnând de un fir de păianjen, viaţa aceasta care ne ia în glumă neliniştile, fricile. Şi totuşi, avem datoria de a o iubi cu o iubire neţărmurită!