Sunt prin naștere clujean, (n. 20.12.1977) prin copilărie și tinerețe brașovean iar prin familie și carieră sibian. În Sibiu am ajuns în anul 2000, ca student al Facultății de Jurnalistică. Coincidența sau, cine știe, poate soarta, au făcut ca începutul de mileniu să fie și pentru mine uvertura noii mele vieți, într-un oraș pe care l-am simțit schimbându-se și crescând odată cu mine. Sibiul m-a prins și nu mi-a mai dat drumul. Și iată-mă încă aici, după 22 de ani, căsătorit și cu o fată de 14 ani care pornește în căutarea propriilor visuri.
Decebal Todăriță
Sunt licențiat în Jurnalism și Comunicare precum și în Istorie în cadrul Universității “Lucian Blaga” din Sibiu și absolvent al două programe de masterat: în Jurnalism și Relații Publice, respectiv Elite Politice Românești. După absolvirea facultății de Jurnalism (2004) mi-am început cariera în Relații Publice fiind purtător de cuvânt al Bursei din Sibiu (Sibex) și apoi al Spitalului Județean Sibiu, unde activez și în prezent.
Pasiunea pentru cuvânt cred că am moștenit-o din familie, de la bunicii din partea mamei, ambii învățători, de la bunica din partea tatălui: profesoară de Limba și Literatura Română și de la mama mea, profesoară de engleză/franceză. La acest filon s-a adăugat însă un fior artistic, un ghem de emoție, pe care simt că l-am moștenit de la tatăl meu, de profesie muzician. Cuvântul și muzica sunt unite prin poezie. Și așa a apărut dorința de a scrie, de a crea, de a descoperi. Scriu încă din adolescență, dar o anume timiditate, un soi de reținere pe care nu am putut-o stăvili, m-a făcut să întârzii debutul până târziu…Anul 2016 a fost cel care a consemnat apariția primului meu volum de poezii intitulat „Vise presate”, Editura Eikon, 2016, prefață Conf. univ. dr. Lucian Grozea, postfață Ovidiu Ivancu iar în 2022 am publicat cel de-al doilea volum, intitulat „Multivers”, Editura Eikon, prefață Ovidiu Ivancu, ilustrații Iulia Cruceru.
Cred în poezie și în puterea ei. Cred că, citind poezie, oamenii pot să găsească sau să își regăsească spiritul. Deși poezia este un sentiment extrem de personal al autorului, cititorii, care devin deținătorii săi de drept în momentul lecturii, pot experimenta aceleași sentimente și se pot identifica cu ele. Si aici este miracolul creației. Să dai naștere trăirilor în suflete.
În prezent pregătesc un nou volum și sper ca acesta să apară cât mai repede, obiectivul meu fiind anul viitor.
Uitare
Plouă:
mă leg cu funii de apă
și mă arunc în cerul uitării
de sine, de tine
oh!
și cum beau
vinars roșcat – brun
în care se împreunează umbre.
Cu fiecare înghițitură
mă simt ca ambra,
strălucesc în cenușiul zilelor
mistuit de stomacul lumii.
Plouă:
îmi pun comprese cu nori
pe tâmple
și mă ascund în sticle
aruncate – n mare,
sunt mesagerul uitării
de sine, de tine
oh!
și cum beau
vinars roșu aprins de neliniști,
mușc sânii cu aromă de tutun
pe sub felinarele pierzaniei
cu fiecare sorbitură
înghit eu lumea,
o mistui
și mă simt apoi
ca ambra
strălucind în cenușiul zilelor.
Gramofonul
Universul e un gramofon
iar prin pâlnia sa
se aude respirația lui Dumnezeu,
în rezonanță cu membrana
sufletelor noastre.
Trăim și visam în rotații
prin șanțurile plăcilor negre
iar acele timpului
poartă roluri
din margine – n nemargine,
început și sfârșit
nesfârșit.
Din când în când,
primim câte o doză de redare,
ne naștem și murim
și încercăm să ne auzim în
difuzorul lumii,
de unde se ridică praful propriei noastre ființe.
Cer de septembrie
Plouă…
septembrie a redeschis rănile cerului
lacrimile se-ntorc în ochii deschiși pe asfalt,
în cerul coborât pe pământ,
un pariu în orb cu sine însuși.
– Sunt același, pare să spună,
doar că acum mă calcă oamenii în picioare.
Plouă din mine pe mine,
sunt și cer și pământ,
mă privesc și mă priviți prin aceeași fereastră.
Cum curge în ochi nisipul vremii!
Cum se strânge acum pe tâmple timpul,
odinioară dilatat în alcovurile tinereții!
Și plouă din cerul întors,
plouă de sus și de jos
iar septembrie a readus
în crâșme dorurile nestinse
de apele uitării.
