Vă amintiți emoția, ați simțit că zburați, că puteți atinge norii de fericire? Fie că a venit pe lume într-un moment planificat cu grijă sau a fost o surpriză, odată cu bucuria, copilul a mai adus ceva: RESPONSABILITATEA!

Din clipa în care ați rostit cuvintele: vom avea un copil, ați devenit responsabili pentru viața acestuia cu tot ceea ce implică ea.

Acum mulți ani, a venit o mămică să își înscrie fetița la mine în grupă.

Avea 2 ani și 4 luni, obrăjori ca merele și ochi minunați de albaștri. Când ai 30 de copii în grupă la al 31-le pui firesc întrebarea de ce și-ar aduce o mămică copilul așa de mic la grădiniță.

Răspunsul m-a năucit:

– Pentru că este foarte inteligentă, cunoaște numerele și numără până la 100, știe toate literele alfabetului și acum învață să citească.

– Cu deprinderile de igienă nu aveți probleme, am afirmat eu.

– Ei…încă avem Pampers și nu prea mănâncă singură.

De ce v-am povestit acest episod și ce legătură are cu responsabilitatea?

Atunci când aduci pe lume un copil trebuie să te informezi, să citești, să îți întrebi părinții și bunicii despre cum este să ai un copil.

Trebuie să te informezi despre etapele de dezvoltare ale copilului, despre nevoile generale ale fiecărei vârste, urmând să le afli pe cele specifice ale copilului tău. Este adevărat că fiecare copil este unic, dar el se dezvoltă, cu mici excepții, în niște parametri generali valabili.

Responsabilitate de părinte înseamnă să îi asiguri copilului tău condițiile necesare dezvoltării psiho-fizice la parametri specifici vârstei lui.

Copiii trebuie lăsați să se dezvolte în ritmul lor, nu trebuie obligați să meargă mai repede sau să sară peste etape.

Principala grijă a părinților trebuie să fie asigurarea un mediu iubitor, ocrotitor, dar în același timp ghidat de reguli și limite.

Acordarea celor doi ani pentru îngrijirea copilului sunt o șansă pe care generațiile anterioare nu au avut-o. Știu că scutecele de unică folosință vă ușurează munca, dar v-ați gândit cât rău le fac copiilor?

Scutecele sunt cauza pentru care copiilor le apare atât de târziu reflexul de a spune că au nevoie de toaletă, reflexul de a „se ține” până ajung la toaletă sau acela de a merge la primele semne la toaletă.

De aceea nu știu nici că trebuie să se spele pe mâini de fiecare dată. Știu că este greu, dar dacă acum 100 de ani se putea, acum de ce nu se poate? (Nu veniți cu argumentul că suntem în secolul XXI).

Apoi cu mâncatul… Acum vreo lună de zile am citit opinia unui antropolog care spunea că oamenii sunt o specie aflată în regres. Argumentele lui?

Dentiția devine tot mai slabă pentru că în nebunia noastră o folosim tot mai puțin: pasăm/mixăm mâncarea și o bem cu paiul, nu prea mai mâncăm carne, nu mai roadem oase (nu râdeți), mușchii se atrofiază pentru că ne mișcăm puțin și nu sunt solicitați suficient ca să se tonifice, chimicalele din mâncare ne macină oasele….

Așa-i că are dreptate?

A-l învăța pe copil să mănânce singur, să meargă la toaletă, se se spele pe mâini, înseamnă să îl responsabilizezi, înseamnă să îi arăți că ai încredere în el, să îi arăți cât de înzestrat este cu puterea de a fi om. Știu că multe din activitățile specifice copilăriei, mai ales a celei timpurii implică riscuri, dar dacă nu se vor lovi cu capul de pragul de sus, copiii nu îl vor vedea niciodată pe cel de jos.

Eu i-am dat fiicei mele foarfeca în mână la doi ani. S-a ciupit, a plâns, dar a doua oară nu a mai băgat degetul între lamele. (A franjurat perdelele și fețele de masă ).

Copiii sunt puternici și receptivi, dar ne intuiesc atât de bine slăbiciunile și învață atât de repede să le speculeze…

Pentru a avea copii ce se vor transforma în oameni responsabili, oameni adevărați, trebuie să îi responsabilizăm de mici.

Desigur că responsabilitățile cresc direct proporțional cu vârsta, dar asta înseamnă să trăiești.

Citiți și https://bel-esprit.ro/m-am-saturat/