Cele două minute de ură

În romanul despre dictatură al lui George Orwell, „1984”, sunt descrise o mulțime de procedee subtile de manipulare psihologică, al căror scop este să asigure ștergerea identității și supunerea oarbă față de regim.

Sunt multe și foarte corecte – le-am analizat cu psihologul și cu un profesor de istorie – și vă recomand să citiți romanul, dacă nu ați făcut-o până acum.

doua minute de ura

O să vă vorbesc deocamdată doar despre cele două minute de ură.
Spre a distrage atenția de la ceea ce se întâmplă, regimul inventează un dușman, un inamic colectiv: Emmanuel Goldstein.
Acesta existase la un moment dat, dar nu ar fi fost capabil să reziste regimului sau trecerii timpului. Însă nimeni nu pare să realizeze lucrul acesta. În fiecare zi, timp de două minute, oamenii sunt mobilizați să își exprime, la unison, ura față de acest individ. Fenomenul este electrizant. Chiar dacă nu îl cunoști pe Goldstein, chiar dacă nu ai habar ce face, în fața valului de ură este imposibil să nu îl urăști:

Înainte de a se fi scurs treizeci de secunde de Ură, jumătate din lumea din sală începuse să aibă manifestări necontrolate de furie (…)
În al doilea minut, Ura ajunsese demență. Oamenii se foiau în sus și-n jos pe scaune și zbierau în gura mare, sforțându-se pentru a acoperi vocea behăitoare de la tele-ecran, care te scotea din minți. Femeia cea măruntă cu părul ca nisipul se făcuse stacojie la față, iar gura i se deschidea și închidea parcă ar fi fost un pește pe uscat.(…)
Într-un moment de luciditate, Winston se trezise urlând ca toți ceilalți și izbind violent cu călcâiul în bara de la scaun. Ce era îngrozitor în cele două minute de Ură nu era faptul că fiecare trebuia să-și joace rolul ci, dimpotrivă, că nimeni nu putea să nu intre în joc. În treizeci de secunde, orice prefăcătorie nu mai avea sens.
Tehnica a fost folosită destul de des de-a lungul timpului, chiar dacă nu la fel de evident.

Emmanuel Goldstein este astăzi Profesorul român

Nu contează cât este de dedicat, nu contează cât a muncit să ajungă în această poziție și cât se dăruiește elevilor. Nu contează că este redus la neputință, vlăguit și incapabil să facă atâta rău social, că nu el are puterea de a decide programa, examenele, materia… Nu contează că nu poate funcționa perfect într-o societate defectă, într-un sistem subfinanțat, în care bunăstarea individului nu este o prioritate… El este vinovatul, din cauza lui ne merge prost.

Grupuri

Împotriva lui se fac grupuri. Grupuri de părinți, grupuri de educație, grupuri cu titluri pompoase, în care se strâng, inițial, oameni cu bune intenții. După care, o știre, un articol tendențios inflamează spiritele. Unii mai încearcă să protesteze că nu este așa, că este doar un caz particular sau o situație interpretată malițios. Sunt repede și cu furie aduși la tăcere: „Ești profesor? Te-a cumpărat vreun profesor? Ți-a promis o notă de trecere?” etc.

Așa încep cele o mie de mesaje de ură. O ură fierbinte, neputincioasă, al cărei scop și obiect nici nu mai au importanță. Cert este că, după cele „două minute de ură”, indiferent cât de aproape ți-au fost unii profesori, câtă grijă ți-au arătat, ca elev și cât de mult te-au ajutat să faci oameni din copiii tăi, ca părinte, ajungi să îi urăști pe toți. Te aliniezi, hipnotizat de voința celorlați. Totul se șterge. Rămâne doar ura…

Copiii preiau toată această încărcătură negativă și o aduc în clasă. Se întreabă ce caută la școală, de ce să învețe și de la cine, că doar toți profesorii au venit acolo ca pentru un salariu mizer să nu facă nimic cu viața și cu educația lor, doar să se uite la copii. Și, desigur, să le strice viitorul, că sunt niște psihopați care, dacă s-ar fi făcut doctori sau ar fi influențat economia, nu afectau cu nimic societatea. Și ca să își exercite autoritatea în fața copiilor, că doar știm cât de supuși sunt aceștia în fața adulților.

Câte beneficii are un profesor, începând cu timpul liber în care își mai ia două servicii ca să achite hainele de firmă, telefoanele scumpe și mașinile de zeci de mii de euro în care îl vedeți plimbându-se prin oraș, între joburi…

Cui prodest?

România a avut dintotdeauna acces cu dificultate la educație. Suntem cu secole în urmă față de Occident. Recitiți „Moromeții”, care descrie niște lucruri petrecute acum câteva decenii. Convingerea țăranului că se câștigă mai bine din munca la câmp, respingerea costurilor aferente educației și chiar a educației în sine, considerată o pierdere de timp – „Ne găsi studiatul…” – sunt toate aici. Și aici vor rămâne, atâta timp cât nu dăm o șansă educației. Mai ales că acum nici munca cinstită la câmp nu mai este o opțiune. Au distrus-o și pe aceea.

Aș vrea ca profesorii și părinții să lupte împreună pentru copii, nu unii cu alții, în timp ce copiii (se) pierd…

foto sursa

Un articol de Gina Varga