Cartea ”Cei care cumpără stele”, scrisă de Anca Mizumschi, a apărut recent în Colecția Autori Români, la Editura Trei, iar în perioada următoare se va afla în turneu prin țară împreună cu autoarea, stabilită în Statele Unite ale Americii.

Afiș lansare ”Cei care cumpără stele”

”Orice carte e un răsad de fantome”, spunea Ioan Petru Culianu, iar pentru aceasta vă îndemnăm la o lectură lămuritoare pentru ceea ce înseamnă acest roman fascinant pentru cei care căută înțelesurile ascunse ale lumii, revelate prin trăirea celor care ”cumpără stele”.

MERYEM

Își strânse cu grijă șalul și se apropie de chei. Soarele nu răsărise încă și deasupra apei negre se ridica frigul. Știa că pescarii ies în larg cu mult înainte de miezul nopții, să pescuiască cu foc. Mai ales în nopțile fără lună, peștii însetați de lumină ieșeau la suprafață, atrași de flăcările cazanelor cu cărbuni încinși și pirită. Adunați în trene vii, se repezeau în plase semănând mai mult cu un stol de păsări care zbura hipnotic în spuma fosforescentă a siaju­lui. Pescuitul la lumina făcliilor era o vânătoare bazată pe adorația unor zei plutitori, în care victimele atrase de foc nu aveau nicio șansă în fața siluetelor mișcătoare, ireale.

La răsăritul soarelui, gălețile cu apă de mare pline cu ma­crou, guvizi, sardine și șprot erau aduse la mal. Spinările argintii ale supraviețuitorilor se rostogoleau, săreau, se împărțeau pe grupuri, iar ochii peștilor, ca mercurul lichid, implorau mut dreptul la viață, chiar și cu ultimele puteri. Unii trăiau mai multe ore și încă se zvârcoleau în coșurile de răchită, când ajungeau în hală. Sfârșeau aruncați pe blocuri mari de gheață, acoperiți cu frunze de smochin.

Lui Meryem nu îi plăcea spectacolul agoniei furioase, al morții așteptate, al prelungirii hâde, dar nu avea de ales. Trecuse mai mult de o săptămână și trebuia neapă­rat să vorbească cu Musa. Să vorbească, să‑l implore, să plângă, nu mai conta. Povara atâtor nopți în care nu pu­sese geană pe geană o doborâse și voia să afle — într‑un fel sau altul — ce hotărâse fiul ei cel mic, dacă avea să se întoarcă acasă sau nu.

Luntrile lungi, negricioase intrară în port una după alta, legate între ele cu sfori, dar cea a lui Musa și Emrah, prietenul lui din copilărie, nu se vedea. Băieții ajunse­seră la mal mai devreme ca de obicei, lăsaseră peștele și plecaseră.

Femeii nu îi veni să creadă că nu‑l găsise nici de data asta, așa că mai stătu o vreme, cu brațele atârnate pe lângă corp și umerii căzuți, fără să țină cont de cei care treceau pe lângă ea, privind‑o cu sprâncenele ridicate. Când și ultima luntre fu trasă la chei, își dădu seama cât era de târziu.

Lăsă în spate portul și urcă scările. Ziua începuse de mult; nu făcuse nimic de mâncare, nu spălase va­sele. Colbul mărunt i se lipea de papuci; o durea spa­tele. Mergea cu pași înceți, clătinându‑se din când în când. Aproape de gardul cimitirului, se opri un pic sub frunzișul unui lămâi. Când fuseseră aduși în sürgün de Mehmed al II-lea, Cuceritorul Constantinopolului, care se trezise stăpân peste un oraș depopulat, bunicii ei ar­meni se așezaseră la Kumkapı, în districtul Fatih.

Cumpătat și încercat de viață, strămutatul Nazar Harutyunyan înțelesese foarte repede că nu avea să mai vadă Caucazul și că țărmul mării Marmara era la fel de bun ca al oricărei alte mări. Își botezase primul fiu Ibrahim și, deși nu îl silise nimeni, trecuse, cu toată fa­milia, la islam. Așa că bunicii, în casa cărora Meryem crescuse, se odihneau în micul cimitir din cartierul Kumkapı, unde, de jur împrejurul lespezilor de piatră, iarba înaltă acoperea totul. Cu uitare, cu frunze ascuțite și praf, cu amintirea stepei, amestecate cu aerul sărat al orașului lui Constantin și Teodosiu și Suleiman și Mehmed. Viu, triumfător, de neoprit, sângele vegetal în­gropa încă o dată morții, la rând.

Mustafa o învățase de mult literele și să silabi­sească și, de fiecare dată când venea la cimitirul de lângă casă, unde nu avea pe nimeni, lua cu ea primul Coran cumpărat de Nazar Harutyunyan, când ajunsese la Constantinopol: o cărțulie veche, pe care Meryem o ținea pe un raft în bucătărie și care se acoperea de o pojghiță albă, discretă, ori de câte ori femeia cernea prea multă făină. Nu deschidea cartea sfântă când stătea, dusă pe gânduri, în cimitir; doar o sprijinea în poală, cu ochii pe jumătate închiși. În momentele acelea, morții ei se ames­tecau cu viii, cimitirele îndepărtate cu cimitirele apropi­ate și lumea nu o mai înfricoșa.

Cei care cumpara stele

Se hotărî să nu intre. Era tulburată și iarba înaltă sco­tea sub vânt o șoaptă ascuțită, un sunet oval, neliniștitor, care îi făcea rău. Alunecă pe lângă zidul cimitirului și o coti spre casă. Deschise ușa de la stradă și văzu că Mustafa era la el în atelier. Se întorsese foarte repede de la Serai. Nu urcă să‑l întrebe ce s‑a întâmplat, pentru că așa era în­voiala, să intre acolo numai chemată. Se apucă de strâns prin bucătărie. Rămase surprinsă când se trezi cu el în­conjurându‑i umerii cu brațele.

— Ce s‑a întâmplat? Unde ai fost?

Nu putea să‑i spună că se dusese în port să vorbească cu Musa, care o rănea în fel și chip. Cu lăsatul de școală, cu plecările de acasă, cu vorbele. Să‑i mărturisească sentimentul că, pe măsură ce vor trece anii, îi va fi din ce în ce mai greu să se înțeleagă cu străinul născut de ea.

Se întoarse, îl privi în ochi și‑i răspunse fără să clipească.

— La cimitir.

Era trecut de amiază și lumina de afară tremură ușor. Mustafa își luă brațele din jurul ei și dispăru în liniștea umbroasă a casei.

……………….

Anca Mizumschi este scriitoare, eseistă, public speaker, realizatoare de emisiuni culturale. Începând cu 1993, anul debutul ei în volum, a publicat: Est (1993), Opera Capitală (1995), Poze cu zimți (2008), Anca lui Noe (2009), Versouri (2010), În moalele cerului (2012) și Țara mea suspendată (2018). Textele Ancăi Mizumschi au intrat în trei antologii de autor – Carte de citire (2012), Madrugada (2013), Metropolitana (2018) – precum și în mai multe antologii în limba română sau internaționale: Strong Romanian – Polish Anthology (1997), 27 Romanian Poets (Stockholm, 2011), Mujer en la aduana – 10 poetas rumanas contemporáneas (Madrid, 2022). Articolele și poeziile sale au fost publicate în reviste de cultură din țară, iar poeziile ei au fost traduse în spaniolă, suedeză, germană, italiană, franceză, maghiară, cehă, albaneză și chineză. Autoarea a primit mai multe premii literare în România. Eseurile și conferințele ei includ teme precum: identitate și exil, trauma colectivă și transgenerațională. (Editura TREI)

Pe Anca Mizumschi o găsiți AICI (click), precum și informații despre lansările viitoare.

Cartea se găsește AICI pentru comanda online.