Ceea ce rămâne
Florin Mugur – fragment din „Marginea de apă”
Ceea ce rămâne
„Ceea ce rămâne sfâșietor după toate plecările mândria de a fi întreg, târziu când nu mai ești aproape nimic
poetul – nodurile unui nuc bătrân în care se sparg cuțitele de argint ale grabei
poetul – nu se mai zăresc din tine
decât urmele lăsate de ceilalți
una dintre ele
(dar trebuie să te apropii mult, altfel nu vezi nimic)
are forma unei aripi de vultur
o urmă
poate o rană
munca unei dureri prelungite.
Și numai ironia
cu nările blânde și subțiri ca hârtia de biblie
suflându-ți în palmă
și numai nobila, numai înalta arteră aortă curbându-se în bezna trupului ca o superba cârjă de episcop.”
Roman
„Lasă hârtiile, îmi strigă pieptănându-se.
O noapte plină de băieți trosnind chibrituri
părul ei lung muncit de dulci trufii.
Iar eu mai scriu un vers și încă unul
în timp ce-mi pun cămașa alungându-mi
din mâneci un neam leneș de stafii
si verbele înfulecă grăbite
zgomotul părului, băieții, pieptenul
de tabla gri.
Vreau s-o sărut, o las să vie
dar cineva-ntre gura mea și-a ei
așază lent
o foaie de hârtie.”
Titluri din opera sa
Cântecul lui Philipp Mülller, București, Editura Tineretului, 1953;
Romantism, București, Editura Tineretului, 1956;
Casa cu ferestre argintii, București, Editura Tineretului, 1959;
Visele de dimineață, Bucuresti, E.P.L., 1961;
Mituri, Bucuresti, E.P.L., 1967;
Destinele intermediare, Bucuresti, Editura Tineretului, 1968;
Cartea regilor, București, Editura Eminescu, 1970;
Cartea prințului, București, Editura Cartea Româneasca, 1973;
Roman, București, Editura Albatros, 1975;
Piatra palidă, București, Editura Cartea Româneasca, 1977;
Portretul unui necunoscut, București, Editura Cartea Româneasca, 1980;
Dansul cu cartea, București, Editura Albatros, 1981 (colectia „Cele mai frumoase poezii);
Viața obligatorie, București, Editura Albatros, 1983;
Spectacol amânat, București, Editura Cartea Româneasca, 1985;
Firea lucrurilor, București, Editura Cartea Româneasca, 1988
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
