Aseară am vorbit cu el pentru ultima dată.
Sunt sigură că fusese ultima dată, fiindcă apoi, mi s-a făcut liniște pe dinăuntrul ființei. O liniște pe care n-o mai cunoscusem demult și care se așezase peste mine ca prima zăpadă de iarnă pe un pervaz scorojit. Încă nu simt durerea. Când te tai pe din două, nu te doare de la început. E ca atunci când ești împușcat. Am rămas acum cu un mine tăiat în două. El era, nici măcar nu mă interesează dacă o știa sau nu, dacă se prinsese vreodată sau nu, cealaltă jumătate din mine. Nu e un loc comun. Vorbesc de o jumătate din tot ce sunt. Așa am simțit de la început.
A fost ca și când aș fi umblat prin lume și mi-ar fi fost mereu frig. Apoi, dintr-odată, întâlnindu-l, a început să-mi fie bine și mi-am dat seama de ce. De la o vârstă încolo, lucrurile sunt ori foarte simple, ori complicate până spre imposibil. Odată cu depășirea anilor care îngăduie calea de mijloc, zona gri a existenței, luciditatea introspecției ar trebui să devină necruțătoare. Ar trebui… Nu cred că-i pot spune ”iubire” în sensul clasic al conceptului. E o iubire ca o stare de abundență a ființei pe care nu-ți amintești s-o mai fi trăit până atunci. Vine peste tine dintr-odată, dar nu așa vin toate iubirile peste noi?
Nu fac parte din categoria femeilor pentru care bărbatul este un ”must have”.
Vine un timp când tot ce-ți dorești e liniștea, dintotdeauna incompatibilă cu tinerețea. Liniștea timpului pe care ți-l dăruiești ție. Nu știi niciodată cât îți este îngăduit să faci asta, de aceea trebuie să muști din propriul tău timp ca dintr-un măr. Fie el și mărul care o să te-alunge din paradis. Nu, sunt un personaj lucid, nu m-am lăsat acum copleșită de vreo iubire testosteronică, marcată de manifestări agresiv-sentimentale.
Ceea ce vreau să spun este că prin el, m-am întors acasă. Îi datorez, înainte de toate, faptul că m-a adus înapoi în mine. Aș sfâșia cu degetele toate marginile lumii doar ca să pot sta de vorbă cu el o zi întreagă. Numai una.
Am impresia că tot ce am vrut vreodată să scriu i-am lăsat în grijă și el a păstrat intact fiecare rând. E vectorul care n-a avut direcția micronic corectă. Sensul era pregătit… Cel mai greu este să te întâlnești cu tine după mult timp și să fii apoi constrâns să te desparți. Așa simt eu acum. Ființele incomplete au vise și visuri incomplete. Vorbesc din experiență, credeți-mă… N-am intuit niciodată cât de greu este să te desparți de tine.
E al naibii de greu… Ani întregi, locuise la numai o stradă depărtare de mine. Nu-mi aminteam să-l fi văzut vreodată. Nu-i recunoșteam chipul. Ne-am plimbat pe străzi pustii, care, paradoxal, sunt întotdeauna aglomerate. Ploua. Ploua încăpățânat în fiecare zi. Pe jos, numai flori de tei scuturate de vânt.
Bulevardul se golise și el. Ciudat. Vineri după-amiază. Iunie, după-amiază. Apoi, de câte ori ne vedeam, lumea se golea instantaneu. Ne făcea loc. Timpul decupa ferestre. Ne capsula. De fiecare dată când ne despărțeam, ploua. Dezlănțuit, furios, ca și cum cineva ar fi plâns în locul nostru. Am dezvoltat datorită lui o imunitate mentală la frica de a muri. În prima seară de după ce ne văzusem, am trăit o stare asemănătoare unei morți clinice. Am ieșit din mine, m-am așezat confortabil pe marginea ferestrei și m-am privit îndelung. Cu o accentuată răutate feminină, căreia special îi lăsasem unghiile ascuțite la vedere, să poată zgâria cât mai rău. Oamenii sunt ființe poliedrice. Se rotesc mai întâi în propria lor lume, indeciși, temători, adesea, absurzi cu ei înșiși până la mutilare. Într-un târziu, își fac, curaj, să iasă din ei, dar numai pentru scurt timp.
Atât cât ar scoate capul pe fereastră să ia o gură de aer. Pe moment, le place, dar e un ceva în adâncurile lor care-i trage brutal înapoi. Cei mai mulți nu știu să se salveze de ei înșiși. Să se smulgă din capcana propriilor traume. Vine o vreme, chiar vine, când nu ne mai e de ajuns regretul că ne-am refuzat totul din cauza prejudecăților. Mă tot feresc de provocarea lui Bukowski, mă tot feresc…
V-aduceți aminte?
„Totul se reduce la ultima ființă la care te gândești înainte să adormi. Acolo e inima ta.”
V-ați răspuns? E ultima, ultima?
Citiți și Casa cu stafii
