“Amorezată am fost toată viața. Mai ales fiind eu rățușca cea urâtă… și mi se părea că nu o să mă iubească nimeni, niciodată si o să ajung fată bătrână.
Am jinduit să fiu iubită și să iubesc. Și așa s-a și întâmplat. Am iubit și am fost iubită. A fost o constantă a vieții mele.”
Nina Cassian
Renée Annie Cassian (n. 27 noiembrie 1924, Galați – d. 14 aprilie 2014, New York)
Debutând, în 1945, cu poemul ”Am fost un poet decadent”, Nina Cassian nu a fost deloc pe gustul unicului partid. Poeziile din primul volum – ”La scara 1/1” – apărut în 1948 cu un titlu care declara din start raportul ”topografic” al reprezentării, au fost atacate vehement de către criticii de partid și etichetat drept exemplu de ”poezie decadentă“.
Pentru a rămâne publicabilă, a virat elegant înspre literatura pentru copii, unde metaforele se aflau în siguranță și nu trezeau susceptibilități, iar ea se putea bucura de succes.
Viața i se schimbă când, invitată fiind în America, în cadrul unei burse Soros ca visiting professor, pentru a susține un curs la New York University, află despre arestarea și uciderea în închisoare a inginerului și poetului Gheorghe Ursu, unul dintre prietenii săi apropiați. În jurnalul acestuia se aflau și câteva poezii subversive scrise de ea, ostile regimului…
Astfel că Nina a rămas în America în timp ce în România securitatea îi confisca bunurile și îi interzicea cărțile.
”Un poet nu-și părăsește niciodată țara, pământul natal, limba, din propria voință.”
Recunoscută poetă, traducătoare și eseistă înainte de azilul politic, a devenit, după aceea, bine cunoscută și în Occident. Poeziile ei – unele traduse în engleză, altele compuse în limba engleză – au apărut în The New Yorker, The Atlantic Monthly și în diverse alte publicații.
În UK îi apare volumul de versuri “Call Yourself Alive”, iar în Statele Unite “Life Sentence“, “Take My Word for It!“, “Blue Apple”, ”Lady of Miracles“, ”Continuum”, precum și traduceri reușite ale volumelor din țară.
Acest obraz triunghiular
A scris zeci de volume de poezie, fiind o autoare pe cât de prolifică, pe-atât de profundă. Un exemplu cu titlu minunat este ”Disciplina harfei”. În ”Autoprtret”, unul dintre poemele volumului, spune așa:
Mi-e dat acest obraz triunghiular, ciudat
această căpăţână de zahăr sau această
figură pentru prora vapoarelor pirat
şi părul lung, lunar, pe ţeastă.
Urmăriți și Un poet rătăcit, Nina Cassian
Personalitate magnetică, vorbea despre sine cu o sinceritate care îi sporea, cu-atât mai mult, seducția:
”Fiind o fată urâtă, am fost bucuroasă cumva de atenţia care mi-a fost acordată de-a lungul vieţii. Dar asta a venit târziu, pentru că, până la 17 ani, nu se uita la mine nici un câine. Nu e plăcut, mai ales în adolescenţă. Te marchează pe toată viaţa.“
Intensă, pasională și clară, poezia Ninei s-a concentrat adesea pe natura iubirii erotice și – atât înainte de exil, cât și după – a pierderii, morții și declinului.
Am visat azi-noapte sărutări,
Cîmpuri de garoafe zdrențuite.
Soarele cu zveltele-i cuțite
Înjunghiase cele patru zari –
Sînge picura pe sărutări.
Limba spargă
“Au înmorit drumatice miloave
sub rocul catinat de nituraşi.
Atâţia venizei de bori mărgaşi…
Atâtea alne strămătând, estrave.“
În „Istoria literaturii române contemporane“, criticul literar Alex Ştefănescu descrie acest experiment spectaculos pe care l-a făcut poeta: ”Scrierea unor poeme într-o limbă imaginară, spargă. Din cuvinte inexistente în dicţionare, dar având sonoritatea cuvintelor româneşti, Nina Cassian compune versuri capabile să transmită o emoţie.”
”Vă rog să dați acest loc unei persoane vârstnice sau cu dizabilități”
De cât de mușcător autoironică și amar amuzantă putea fi Nina Cassian face dovada și textul (în engleză, desigur): ”Vă rog să dați acest loc unei persoane vârstnice sau cu dizabilități”, afișat în metroul din New York prin programul Poetry in Motion – un efort comun al Metropolitan Transportation Authority și Poetry Society of America -, sub care urma:
Am stat în picioare pe tot parcursul călătoriei:
nimeni nu mi-a oferit un loc
deși eram cu cel puțin o sută de ani mai în vârstă decât oricine la bord,
deși semnele a cel puțin trei suferințe majore
erau vizibile pe mine:
Mândrie, Singurătate și Artă.
sursa foto
“Eu cu vârsta și cu trecerea anilor am o problemă. Eu nu simt nicio deosebire. Este exact ca maeștrii la șah când dau un simultan. Adică am și 16 ani, am și 31, am și 48, am și 59… și vârsta mea de azi. Dau un simultan. Viața mi se pare prea scurtă ca să o segmentăm. Copilărie, adolescență, tinerețe 1, tinerețe 2, tinerețe 3, maturitate, bătrânețe.”
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
