tumblr.com

Ezra Pound, fotografiat de Horst Tappe, -1960-1963

Criticul nepriceput se recunoaşte după felul în care începe să vorbească despre poet, în loc să discute despre poem”, spunea Ezra Pound (30 octombrie 1885 – 1 noiembrie 1972), contând pe capacitatea lectorilor săi de a depăși curiozitatea, uneori legitimă, de a se raporta la biografia scriitorului, mai degrabă decât la arta sa, în genere.

Întreaga creație poetică a lui Ezra Pound a fost publicată în doar două volume: ”Collected Shorter Poems” (Londra,1984) și ”The Cantos of Ezra Pound” (1972), dar, cum spune latinul, non multa, sed multum – modernismul ca expresie artistică se regăsește turnat în magma unei sensibilități care nu se poate exprima plenar decât printr-o imagistică de o forță a sugestiei aflată dincolo de cuvântul brut, în Logosul primordial, capabil să producă mutații în ordinea firii, cuvântul-cântec, cuvântul-întemeietor.

 

Francesca

Te-ai ivit din întunericul nopţii
Şi-aveai flori în mâini;
Acum vei veni din vălmăşagul oamenilor,
Dintr-un vârtej de discuţii.

Eu, care te-am văzut în centrul lucrurilor esenţiale,
Am fost furios când i-am auzit rostindu-ţi numele
În locuri comune.
Aş fi dorit ca valuri reci să-mi spele mintea, 
Iar lumea să se usuce ca o frunză moartă
Sau să fie luată de vânt ca un puf de păpădie,
Astfel ca eu să te pot întâlni din nou
Singură.

thisrecording.com

Ezra Pound fotografiat de Richard Avedon

Imagism. Pictural, esențializat până la ultimele picături de sevă ale imaginației. Discurs tranșant, atât de concentrat încât cuvintele dor, bucură sufletul sau strigă, schingiuite de imposibilitatea de a reda în verb încărcătura sufletească. Iată, de pildă, „Mișcare de dans”, una din poeziile celebre:

Ochi negri,

O, doamnă din visu-mi,

În sandale de fildeş,

Pereche nu ai între dănţuitoare,

Nu-s glezne mai iuţi.

Nu te-am aflat în corturi

Prin pestriţ întuneric

Şi nici la izvoare

Printre femei cu ulcioare

Braţele tale-lujeri sub coajă;

Chipul tău-râu de lumini.

Albi ca migdalele umerii tăi;

Crude, cojite, migdale.

Nu te păzesc eunuci;

Nici gratii de-aramă.

Peruzele-aurite şi-argint la tine-n culcuş.

Înfăşuratu-ţi-ai negru veşmânt cu altiţe de aur

O, Nathat-Ikanaie, „Trei-lângă-râu”.

Şipot prin trestii sunt mâinile tale asupră-mi;

Degetul, râu de răcoare.

Slugile tale-s albe ca prundul;

Alături ţi-e cântecul lor!

Pereche n-ai între dănţuitoare;

Nu-s glezne mai iuţi.

Avem senzația că asistăm la un dans fantasmatic, atât de crude sunt imaginile și atât de vie emoția, încât spectacolul înfățișat sui generis în fața ochilor noștri ne face să aplaudăm la scenă deschisă. Natura participă la un ritual cosmogonic, în care femeia iubită devine axis mundi: ochii ațintiți asupra ei se vor bucura de facerea lumii cu fiecare moment în care negurile scot la iveală soarele, pământul se desparte de mările învolburate, iar bacanta va aduce zeul îndrăgostit în mijlocul oamenilor, să se bucure de viață…

Un mod de a celebra Iubirea și darul ei de a produce ieșirea din Timpul necruțător, prin efigia unei feminități inefabile, întruchipată din elementele primordiale: apă, aer, foc, pământ… Cântecul, asociat sentimentului erotic, devine o cale de spiritualizare a ființei, care se detașează de contingent prin gesturi simple, înlănțuite de puterea dragostei, principiul generator și devorator totodată – căci un astfel de sentiment nu poate decât să te înalțe spre absolut și să te re-creeze, asemeni zeilor, după chipul și asemănarea lor.

Biet nebun…  de atâta frumusețe, de atâta patimă, de atâta zbucium sufletesc… 12 ani de azil, printre lunatici…

Citiți și Multiculturalism și babilonie, de Ilinca Bernea.