Ziua de 14 Februarie are, pentru unii dintre noi, semnificații diferite. Am citit tot felul de legende și evenimente istorice care au ca unic scop, împământenirea acestei sărbători în mentalitatea colectivă. Ar fi fost greșit să spun că implementarea sărbătorii are loc în cultura românească, deoarece identitatea noastră ar încerca să respingă absolut tot ce ar putea provoca un reflux moral. Rămâne așadar, să ne raportăm cu această zi la mentalul colectiv existent la ora actuală, imperturbabil după cât se pare, atunci când încercăm să deslușim ițele sărbătorilor comerciale care pur și simplu, ne otrăvesc și vitregesc seninătatea morală.

Scenariile care se înscriu, unele putând fi și adevărate, plasează originile sărbătorii undeva prin vremea papei Gelasius, mergând pe firul Ariadnei al cronicilor și gravurilor medievale, delectându-ne cu impresionantele povestiri din opera lui Geoffrey Chaucer și astfel…STOP! Bag seamă că suntem foarte creduli. Încăpățânați chiar în credulitatea noastră și ne însușim tot felul de practici comerciale care nu ne aparțin, crezând astfel că poate îmbogățim orizontul românesc. Nici pomeneală! Vorbim de sărbătorile în cauză de care se face atâta mare tam-tam, de la Valentine’s Day, Halloween, Black Friday (care mai degrabă e o zi mai neagră decât celelalte pentru buzunarul fiecăruia dintre noi) și alte acte reziduale de acest fel. Cât de comerciali ne putem afișa? În acest caz, îmi rezerv dreptul să întreb: comercializăm caractere și negociem identități? Identitatea nu se negociază, ci se afirmă prin cuvinte. Credința în cuvinte în absența faptelor este una stearpă, ca să parafrazez un pasaj scriptural.

Bineînțeles că e frumos să privești oameni care zâmbesc -de data aceasta „din an în Valentine’s Day”, că-și oferă cadouri ca la Crăciun (o sărbătoare care preia și simbolistica Saturnaliilor romane, dar asta e altă discuție), că-și declară iubirea supremă sub patronajul acestui personaj al sărbătorii și să avem impresia că suntem scufundați într-un ocean de dragoste și iubire. Pe ici pe colo însă, se ivește și un ICAR… Și mi-ar plăcea să abandonăm tragicul personaj mitologic cu acest nume și să ne îndreptăm spre ceea ce a fost acesta capabil să facă: să privească de sus și să vadă. Dacă ai ochi, înseamnă că și vezi?

Aici e vorba de un schimb. Renunțăm la o sărbătoare împrumutată pentru a ne asimila una românească: Dragobetele. Și de ce n-am dărui o carte de 14 Februarie când se serbează „Ziua internațională a cărții dăruite”? Gurile rele ar spune că am dat mere pe niște pere, dar uite că nu-i așa. Țin să le reamintesc că am dat poamele acre pe merele dulci și zemoase. Personal, parcă aș dărui mai mult o carte de 14 Februarie, decât să plouă cu tot felul de flori (care n-ar trebui oferite doar pentru a marca semnificațiile unor zile importante, fiindcă acestea nu înfloresc doar atunci), inimioare, enșpe declarații de iubire spuse în toate limbile pământului și după trecerea acestei zile, să fim mai săraci cu puținul românesc care ne-a rămas.