Sergiu. Un fior cald mi-a străbătut inima în timp ce îi făceam cu mână lui Tudor și mă îndreptam spre intrarea în hotel. Un nume frumos. Cel mai frumos nume pe care ar putea să-l poarte un bărbat. Atins parcă de patina timpului, ca și cum ar veni dintr-o vreme de demult. Și totuși atât de ancorat în prezent.
Nu cred că s-ar potrivi oricui. Numai un bărbat adevărat ar putea să poarte un asemenea nume. Are o anumită încărcătură. Poate lucrurile mi se par așa pentru că am cunoscut și eu un Sergiu. Și i se potrivea atât de bine numele ăsta încât pentru mine Sergiu nu poate fi decât un bărbat ca cel pe care l-am cunoscut eu.
Poate și iubirea a dat o anume greutate acestui nume. Pe Sergiu l-am iubit dumnezeiește. Probabil că încă îl iubesc. Probabil că n-am încetat să îl iubesc niciodată. Iubirea pentru el e îmbibată în corp, respiră odată cu mine.
Poate că în viață ne e îngăduit să iubim intens de mai multe ori. Altfel nu mi-aș putea explica dragostea pentru tatăl lui Tudor. Poate nici asta nu s-a stins. Altfel, de unde atâtea lacrimi vărsate peste albume cu amintiri. Și gândul de a-l revedea în seara aceea, după mulți ani, îmi strângea stomacul într-un mod ciudat. Nu știam să spun dacă mă bucuram sau nu. Oare era o a doua șansă pe care ne-o dădea destinul? Ce-am fi avut să ne spunem acum? Ce-ar fi putut spune, după tot ce s-a petrecut cu noi? Cum s-ar putea șterge cu buretele întreaga suferință?
Sergiu. Câtă căldură îmi aduce numele ăsta. Era atât de îndepărtată amintirea lui Sergiu, dar atunci un tăvălug plăcut de amintiri mi-a încălzit șira spinării.
Ajunsă în camera, am abandonat bagajele la ușă, am tras draperiile și perdeaua și am deschis larg ușile spre micul balconaș. Am tras adânc aer în piept. Priveliștea era copleșitoare. Soarele se juca încă vioi pe acoperișurile clădirilor din jur. Aproape că te orbea, iar aerul era tare. Ferestrele clădirii de peste drum începuseră să danseze. Cei câțiva oameni care se plimbau pe trotuare îmbrățișau copacii plantați din loc în loc de-a lungul străzii. O muzică în surdină a început să-mi sune în cap. Apoi s-a transformat într-un vâjâit.
Aerul nu-mi mai ajungea. Respiram tot mai des și adânc, dar mă sufocam. Am făcut câțiva pași în spate, dibuind cu mâna marginea patului. Simțeam că mă prăbușesc. Am reușit să mă întind de-a curmezișul patului. Am simțit cum respirația se mai domolește și își găsește un ritm aproape normal. Un fior rece mi-a străbătut șira spinării și m-a făcut să mă ghemuiesc în mijlocul patului, așa îmbrăcată și încă purtând pantofii în picioare. Am tras peste mine cuvertura de pe pat ca să mă încălzesc puțin și am închis ochii.
(fragment din romanul “Ziua Fericirii” aflat în lucru)
Citește și Trăiam relația perfectă. Îmi trăiam visul cu ochii
Sunt o Femeie avocat care s-a trezit într-o zi în fața mașinii de scris împinsă o forță lăuntrică pe care n-aș ști să o aștern în cuvinte și care a trezit în mine o poftă nemărginită de a scrie. În timp, pofta s-a transformat într-o nevoie acută de a sta față în față cu mine, cu adevărul din miezul meu. De a-mi privi în ochi fricile, iubirile nerodite și demonii ascunși prin cotloane de frica luminii. De a mă scrie mai întâi pe mine, descompundu-mă, bucată cu bucată, operând și cosând plăgile sângerânde pentru ca apoi să mă pot reasambla într-un Eu vindecat. Așa s-a născut volumul de proză scurtă la care lucrez intens. Mocnește în capul pieptului și ideea unui roman de dragoste ceva mai neobișnuit. Am decis să las celor două proiecte șanse egale de izbândă și le-am promis că va vedea lumina tiparului cel care va pulsa mai puternic sub epidermă și îmi va ține muza aproape. Scrisul să-mi fie spovedanie și doctorie întru renaștere.
