Filmele mute nu au fost niciodată cu adevărat tăcute: acompaniamentul muzical oferit în teatre a fost un element vital al experienței cinematografice. Cinematografele urbane de primă clasă întrețineau orchestre de până la 60 sau mai mulți muzicieni, cu partituri special aranjate; când filmul se muta în teatre regionale mai modeste, acesta putea avea doar acompaniamentul unui pianist improvizator, susținut de un violonist sau baterist.
Compozitor, aranjor și dirijor de muzică de film mut, Carli Elinor (născut Carol Einhorn) s-a născut la București, în 25 septembrie 1890, și a studiat vioara cu Robert Klenck la Conservatorul de Muzică din București înainte de a emigra la New York, în 1911.
I-a avut ca profesori pe Dimitrie Dinicu la muzica de cameră şi pe Alfonso Castaldi la orchestră. Şi-a făcut ucenicia la actuala Filarmonică George Enescu, unde a cântat alături de George Enescu, Alfonso Castaldi şi Paul Ochialbi.
În 1911 s-a stabilit în SUA, unde a activat ca violonist şi dirijor al orchestrei Philharmonic Auditorium din Los Angeles.
A lucrat ca interpret la o bancă, a fost violonist de vodevil și a devenit directorul muzical general pentru D.W. Griffith Productions, compunând partituri pentru premiera The Birth of a Nation, precum și Hearts of the World și Broken Blossoms.
A continuat să scrie și să aranjeze muzica pentru Griffith la ”Hearts of the World” (1918), pentru Chaplin la ”The Gold Rush” (1925), John Ford – ”Four Sons” (1928), Metro-Goldwyn-Mayer – ”The Bridge of San Luis Rey” ( 1929) și „Women of All Nations” (1931).
Chaplin, un urs și Abe Lyman Orchestra în timpul filmărilor la ”The Gold Rush”
Stilul muzical al lui Elinor se baza pe romantismul german, dar era suficient de eclectic pentru a încorpora și tehnici pop de avangardă. A fost printre primii compozitori de film care au folosit efecte sonore împreună cu orchestra.
Cea mai mare realizare a sa a fost partitura pentru coloana sonoră din filmul ”Sunrise” (1927), al lui F.W. Murnau.
Cu toate eforturile sale inovatoare, cariera lui Elinor a luat o turnură oarecum ciudată; în 1931 a devenit director de artă pentru „The spider” și apoi a dispărut brusc de la Hollywood. S-a întors un deceniu mai târziu ca actor, jucând roluri mici de șef de bandă și chelner manierat cu o mustață elegantă, de efect. Printre creditele sale de actorie se numără ”My Favorite Spy” (1942), „Gilda” (1946), ”In the Good Old Summertime” (1949), „Lovely to Look At” (1952) și „Around the World in Eighty Days” (1956).
Imediat după moartea sa, revista Newsweek din 3 noiembrie 1958 scria: ”Carli D. Elinor, violonist născut în România, şi-a început cariera muzicală cântând la vioară, dar mai târziu a devenit directorul muzical al unui număr de peste 1000 de filme de cinematograf”. Este impresionant. Presa epocii l-a nominalizat ca fiind cel mai prolific compozitor de muzică sincronă cu imaginea filmelor.
La Muzeul Cinematografiei din Los Angeles se păstrează partiturile filmelor la care el a fost aranjor muzical, dirijor, compozitor sau sincronizator sonor.
foto tumblr.com
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
