Diminețile au o sfială
de cafea mângâiată aspru
cu dinții, de scorțișoară
Mi se agață de umăr, prin păr
și dau să plec
timpul din pieptul tău
să-l înduplec
nenumărate doruri, în șanțuri
de palme să număr
Mă-ndeamnă ziua, din priviri,
să nu tac
atunci când toamna
mă-nțeapă-n stomac
și să cobor, naibii, pisica
neagră ce plânge-n copac
Când mi-e tot mai seară de tine,
fără să sper,
ceasul e dat înapoi,
viața gonește, ca apucată, pe sârmă
dedesubt
veșnicul șantier
Ne-mbrățișăm disperat și final
cum ne-a făcut mama, goi,
năuci mai suntem, mai sperăm că
limbile ceasului (nu) suntem noi.
foto tumblr.com
Citește și Îndoială
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
