Am ajuns să raportăm aproape toate noțiunile cardinale la circoteca mediatică și la produsele de marketing. Are dreptate Baudrillard, simulacrul a devenit copleșitor, a înfulecat realitatea.
Exhibiționismul, care este o formă de excentrism și o perversiune, care constă în erotizarea neadecvată a aparențelor vizuale și a limbajului, a devenit modus vivendi pentru narcisistul contemporan.
Sigur că există accente sexi într-o ținută vestimentară sau în grația cu care se mișcă, gesticulează și zâmbește un om, în felul în care scrie sau vorbește, în care (se) comunică. Desigur. Dar e vorba de sugestii vagi, discrete, de un anume magnetism pe care persoanele atrăgătoare îl au oricum, că îl au. Dar asta nu înseamnă că se pretează în mod deliberat la acte de seducție. Or mentalitatea actuală sugerează că ar trebui să ștergem granița dintre nimfomanie și normalitate și să acceptăm deviația ca firească. Majoritatea reclamelor încearcă să ne convingă că e de dorit (și cultivat!) ca omul să emită vibrații erotice la fiecare mișcare și uite-așa au apărut monștri urbani precum metrosexualul și vampa care pozează lasciv obsesiv-compulsiv.
Întreba un coleg de-al meu de ce oare își imaginează că sunt sexi femeile hiper-vulgare? Pentru că se găsesc mulți care să le valorizeze ca atare!
După mine, bunul simț și sensibilitatea sunt sinonime.
Bunul simț ne spune că expresia erotică este apanajul intimității și al unui tip de relaționare, specifică, nu e un bun social sau socializabil. E în privire, e în gest, în tensiunea corpului în relație cu cineva care te atrage, altmiteri e un simulacru vulgar și penibil, e circ. E complet neadecvat să simulezi aparențe erotice în fața unor oameni cu care nu ai nici o chemare să ai astfel de relații. Stilul intim al fiecăruia, felul său de a fi, e ceva… privat, nu e de arătat la tot norodul cum fac maneliștii și selfistele profesioniste.
Forma în care te arăți iubitului e una secretă și inefabilă, ea nu poate fi simulată… iar a o teatraliza e o frivolitate.
Și, apoi, e firesc să îți protejezi sensibilitățile și senzualitatea. E firesc să ți le ascunzi, să ți le învălui.
Cunosc o mulțime de lunatici și lunatice care cred că felul în care te prezinți în fața lor, civil, neutru, plictisit, nevricos, morocănos, pisălog, simpatic, guraliv sau taciturn, beat sau cum te-oi prezenta, filosof… are vreo legătură cu felul în care te arăți în fața iubitului.
La o a doua reflecție m-am gândit, cu îngrijorare, că, poate, unii fac asemenea confuzii pentru că ei înșiși au ajuns sa fie aceiași în intimitate, în prietenie, pe scenă, la catedră, la piață sau în dialog cu dușmanul de clasă… Poate că au ajuns să fie atât de ”complecși” încât să se mențină în aceeași formă de agregare în orice situație sau să amestece borcanele și să țină predici la pat, să facă confesiuni la ședințele de partid sau să-și arate farmecele funcționarilor de la circa financiară, mai știi?
Una dintre cele mai răspândite prejudecăți din mediul clasei de mijloc din occident este aceea că orice produs al culturii și civilizației este demn de deconstruit. Mai deunăzi aveam un dialog comic și trendy cu un intelectual scandinav. El se arăta frustrat de obligativitatea de a purta haine. A și folosit cuvântul traumă, la un moment dat, în stilul cu care ne-au obișnuit apologii victimității de prin lumea academică, care au mania persecuției sociale.
Am încercat să îi deconstruiesc ideea fixă și să îi arăt că formarea unei culturi e, totuși, un proces natural… că normele acelea sunt produsul unor necesități adaptative și de coexistență.
I-am spus că haina, în general, trasează, și la propriu și simbolic, granița dintre planul intim și cel social. De aceea amanții se dezbracă… Sexul e ceva intim, care nu trebuie expus public. E o chestiune de ordin sensibil, care e bine să rămână așa. El nu și nu, că să decostruim haina, că ea e simbol al opresiunii corpului, că de ce imaginea sexului (căci asta este obligația cetățeanului să acopere) ar trebui investită cu conotații sexuale? Zic: mai cugetă!
Ce o fi sexual în imaginea unui sex? Dilemă mare.
Cum se pot tâmpi unii cu postmodernismul, de fapt, aceasta e întrebarea.
