Mă gândeam că, cea mai mare formă de ignoranță rămâne trecerea nepăsătoare, pe oriunde ar duce drumul nostru. Să nu-ți pese de ce se întâmplă în jurul tău, să nu vezi, să nu auzi, să nu-ți ridici fruntea din pământ.
De cele mai multe ori bucuria stă așezată la picioarele tale, în timp ce te gândesti că n-ai mai zâmbit, sincer, de foarte mult timp.
Alteori, se află sus, exact în partea stângă a trupului tău, loc, de asemenea, prea mult ignorat, ori în partea în care n-ai întors capul, sau la capătul telefonului la care n-ai avut chef să răspunzi, ori în ochii celui care-și dorea să te salute, dar ochii tăi n-au fost lăsați pe calea chemării.
„A fi nepăsător” nu este sinonim cu „a-ți vedea de treabă”, țin să precizez. Cum nici „a ști totul despre vecinii tăi” nu te transformă într-un neignorant. Este un pic invers!
Și granița asta este atât de fină, tocmai din acest motiv: că unora le pasa prea mult, în timp ce alții ignoră totul, sunt niște ignoranți din născare.
Unii au prea multă inimă iar alții, mai deloc. Probabil că există remedii și pentru unii și pentru alții.
Ceea ce, din păcate, nu se (mai) poate modela este caracterul. Și acela primit tot la naștere.
„Vrei să știi cum e un om, dă-i increderea ta și vezi ce face cu ea.”
Ideea este că, până la o dată viitoare, pe care ne-o făgăduim, iar și iar și iar, astfel încât să nu mai omitem, ratăm, pierdem, stricăm ocazii, oportunități, șanse viitoare, singura definiție pentru omul care suntem fiecare dintre noi, rămâne certitudinea zilei de azi, cu reacțiile noastre cu tot.
foto arhiva personală
Citește și N-ați văzut cumva un vis?
