blândețe
drumul meu tainic, te-ntreb
palmă a mea, ca o casă, te strig
unde alunecați, unde
tocmai acum când inima scoate
pui de vânt și narcise
când ochii copacilor dau lecții de scrimă
și femeile verzi se lasă ucise?
ascund ultimele asfințituri în sânge
ca pe o lotcă le scufund
sub o umbră de țipăt, să nu se usuce
mâna mea o întind lătratului
și buzei lunii
s-o muște.
și-n urma rămasă
blândețea nopții
se-aruncă și jefuiește.
(în volumul „fără suflare”)
foto flickr.com
nimănui s-o vadă
nu i-a fost dat
se știa doar
că are penele din cinabru, mai frumoase
ca răsăritul și mătăsoase
mai presus de apus… Citește și nimănui s-o vadă
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
